Poţi rezista iubirii?

Ca mulţi alţii, mi-am făcut bilanţul anului trecut şi m-am întrebat ce anume am să îmi reproşez şi ce pot învăţa ca să nu mai repet greşelile trecute. Am descoperit astfel că sunt încă lucruri pe care nu le pot ierta la mine. Eu, care credeam că am iertat aproape tot...

Aşa că am cercetat mai adânc, am lucrat pentru iertare, şi ceea ce am aflat mi-a plăcut atât de mult, încât am hotărât să împărtăşesc totul cu voi. Asta pentru că iertarea nu e un proces intim. Iertarea şi iubirea sunt esenţa noastră divină, a tuturor. Pentru că suntem cu toţii, energetic vorbind, Unul. Şi pentru că, atunci când un om iartă, vibraţia se extinde şi atinge şi alte suflete, într-un mod magic, fiindcă în Spirit nu există limite. Cu cât mai mulţi oameni simt iubire, cu atât mai eliberat e Spiritul, Unul.

Am început să mă iert. Şi am iertat... şi am iertat... până când am ajuns la un punct în care nu am putut merge mai departe. Iar răspunsul care mi-a venit a fost: nu pot înainta, pentru că, dacă m-aş ierta complet, aş fi liberă să repet greşelile pe care astfel nu le-aş mai putea depăşi niciodată. Asta am fost învăţată, asta ştia mintea mea. Dar oare ăsta era  adevărul despre iertare?

Eram într-un impas, pentru că în inima mea ştiam că Dumnezeu e iubire. Ştiam că nu există în realitate nimic altceva decât binele, pe care însă mintea îl acoperă iar şi iar, cu gânduri negre, temătoare, care reprezintă tot ceea ce nu e Dumnezeu. Şi, deşi nu mai credeam de mult într-un Dumnezeu răzbunător, care aplică pedepse şi ştiam că noi reuşim foarte bine asta cu propriile gânduri, simţeam nevoia să mă aliniez cu acel diamant nepreţuit dinauntrul meu, pe care numai uneori l-am putut atinge.

Şi atunci, într-o inspiraţie salvatoare, m-am gândit: ce ar fi dacă m-aş privi prin ochii lui Dumnezeu? Cine poate ierta şi iubi mai mult decât Dumnezeu? Şi am văzut... că El mă iartă mereu... şi mereu... şi iar, şi iar... şi continuaă să mă iubească aşa ca şi cum nu aş comite niciodată nici o greşeală... ca şi cum nu ar conta nici dacă aş vrea să mai comit vreo greşeală... ca şi cum, indiferent ce cale aş alege, ea ar fi perfectă pentru desăvârşirea mea... pentru că doar atât pot, doar atât am asimilat, doar atât mi-am permis să accept în acel moment. Am simţit blândeţe pentru mine, covârşitoare... aproape inumană, pentru că nu întâlnesc aşa ceva în mod obişnuit... şi am simţit că nu pot rezista iubirii absolute... că era ceva mai puternic decât nevoia mea de pedeapsă... am văzut cum pot fi iertată şi iubită imens, indescriptibil, etern şi profund, fără urmă de îndoială, chiar dacă eu aleg să "greşesc" în continuare... sau poate tocmai de aceea?

Stai puţin! Poate tocmai de aceea mă iubeşte Dumnezeu? Adică, am nevoie uneori să trec prin nişte experienţe care îmi zdruncină tot sistemul de valori, mă fac să mă învinovăţesc, să mă ruşinez, să fiu critică astfel cu mine şi cu alţii, tocmai pentru a realiza apoi ce s-a întâmplat şi a ierta, a iubi, a învăţa că dincolo de orice uşă închisă a inimilor noastre e un ţinut vast al acceptării necondiţionate, a învăţa să iubesc de fapt? da... are sens...

Nu poţi cunoaşte lumina fără să ştii ce e întunericul... pentru că nu ai şti cum să le deosebeşti...

Şi mi-am adus aminte, în acea clipă, că nu există om care să poată rezista iubirii absolute... că nu există copil care să poată fi îndreptat pe calea cea bună prin pedeapsă, iar dacă se îndreaptă o face cu durere în suflet, cu aripile frânte sau cu dorinţa de răzbunare... tot aşa cum nu există oameni acuzaţi că au încălcat legea, care să se vindece total prin tratamentul inuman la care sunt supuşi în închisori...  Nu există nimic care să crească, să se desăvârşească, fără perfecţiunea iertării... Căci toate marile poveşti umane, acelea care ne-au mişcat până la lacrimi, toate, au la bază iubirea într-o formă pură, total diferită de ceea ce cunoşteam înainte... Şi mi-a revenit în minte iar documentarul pe care l-am văzut mai demult pe net despre meditaţia Vipassana, cu ajutorul căreia, într-o închisoare din India, oameni care au săvârşit "păcate grave" au simţit pentru prima oară în sufletul lor iertarea şi iubirea, dar într-un mod suprem, iar asta i-a vindecat... şi i-a ajutat să iasă din capcana "greşelii"... Aceşti oameni s-au întâlnit cu rudele celor pe care îi omorâseră, cerându-şi iertare şi au fost acceptaţi de ele... s-au îmbrăţişat cu gardienii (care şi ei urmaseră programul Vipassana), cu dragoste, plângand... Au fost scene imposibil de digerat pentru mintea umană, învăţată cu pedeapsa greşelilor... dar repetentă în iertare...

Şi am înţeles încă o dată cât de mult sunt iubită de Dumnezeu, câ de acceptată sunt, orice aş face... chiar dacă mintea mea insistă să creadă în pedeapsă... până când nu mai simt nevoia să fac altceva decât să iert şi să iubesc...

Căci nu răzbunarea vindecă, ci iertarea. Nu pedeapsa ne îndreaptă, ci iubirea continuă, absolută, pură, nealterată de nici o condiţionare... Nu te poţi ridica din nou ca să mergi înainte dacă permanent te trage ceva în jos - vinovăţia, păcatul, pedeapsa... şi teama că vei greşi din nou, iar atunci ce se va întâmpla? Oare te mai poate ierta cineva?... Nu poţi simţi sufletul liber să trăiască dacă mereu e un gând care te limitează şi îţi spune: atenţie, să nu cumva să greşeşti... Căci nu autocenzura îţi deschide inima, ci iubirea... ca şi cum în fiecare moment ţi-ai reaminti cât de mult te iubeşte Dumnezeu, chiar dacă tu nu ştii încă pe ce drum să o iei... El e cu tine, îl simţi aproape, te poartă pe braţe, indiferent de iubirea ta pentru EL... Oare nu e asta cea mai mare dovadă de iubire posibilă?

Şi nu m-am putut opri pentru o clipă să nu visez cum ar arăta această lume dacă ne-am ierta fiecare greşelile proprii, dar şi pe ale altora... cărora le-am face acest dar şi pe care i-am aştepta să îşi înveţe lecţiile de iubire oricât ar avea nevoie... oricâte "greşeli" ar mai comite... din iubire pentru ei, din iubire pentru noi... pentru esenţa noastră divină, care aşteaptă să iasă la suprafaţă...

Ani de-a rândul am crezut, ca majoritatea oamenilor, că iertarea are nişte limite, că, dacă ierţi prea mult, greşelile se vor repeta la infinit... Şi acum văd iar că nu asta e calea... De fapt, înţeleg acum că nu există o "cale" anume... Fiecare are nevoie să treacă din "greşeală" în "greşeală", pentru a învăţa tot ce îi trebuie, până la iluminare. Iar ţelul călătoriei nu e iluminarea, aşa cum am crezut atât timp (căci pierzi esenţa momentelor, bucuria fiecărui pas), ci iertarea şi acceptarea a ceea ce este în fiecare clipă, în mijlocul fiecărei "greşeli" pe care crezi că ai comis-o, pentru a te putea elibera de povara inutilă şi a înainta spre următoarea "greşeală"... care te apropie de iubire şi mai mult... Nu iluminarea e ţelul, ci călătoria în sine. Bucuria clipei în care te ierţi şi te iubeşti, în care poţi să depăşeşti "greşelile" tale şi ale celorlalţi, chiar dacă ştii că ele se pot repeta... până la vindecarea lor...

Căci iubirea, mai devreme sau mai târziu, dizolvă tot ceea ce pedeapsa nu poate concepe să se întâmple...