x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Poveste cu bunici

0
Autor: Marian Nazat 29 Dec 2013 - 15:23
Sosise ultima zi din an. Se întâmpla demult, în  vremea studenţiei. Pe când  puricii se încălţau  cu o mie de potcoave, iar  păsările cerului vorbeau pre limba oamenilor. Numai că oamenii prinseră a glăsui în graiul  păsăresc, de se minunau şi pietrele. Toate fuseseră întoarse pe dos atunci, da'  zău dacă era bai. Povestea pe care v-o scriu acum n-are nimic nemaiîntâlnit şi nemaivăzut. Dimpotrivă,  e banală şi pământeană. Ca şi  viaţa, fiindcă prea rar ea rupe zăgazurile şi dă peste  răscoale. O strâng malurile de prejudecăţi, mereu mai întărite de lipsa de curaj a trăitorilor de ocazie. Ei bine, a din urmă zi de decembrie se iţise  la soroc, păcatele  mele, că toţi ştiam că va veni. Se  ivise trasă de care încărcate cu lumină mai strălucitoare  ca oricând. Boii  de la atelajele gătite  cu flori de iasomie şi calomfir călcau sprinten pe cărarea îngheţată  bocnă. Şi în urma  lor, în fiecare călcătură, glodul se strângea în steluţe, de la copitele pilite de vreun meşter chiznovat. Pe coarnele blândelor dobitoace  dansau roiuri de îngeri, rotofei şi zulufaţi. Nici pic de zăpadă nu  se cernuse, deşi gerul  încopciase lumea de multişor . M-a cuprins deodată dorul de  bunici şi am fugit la ei, la  o azvârlitură  de băţ de oraşul năclăit în fum. Parcă îmi crescuseră aripi şi cu ele  desfăcute am zburat pe  deasupra Oltului. Apa îşi limpezise chipul şi zâmbea văzduhului mai dihai ca o codană. Nicio învolburare, nicio  vârtelniţă pe obrazu-i întins  şi fără de spumă. Satul se primenise şi mirosea a busuioc. Înfloriseră ţăranii mei, şi din trunchiurile lor noduroase dăduseră lăstari. Aşa înfrunziţi de primăvara din toiul iernii păreau nişte personaje de basm. Umblau pe liniile primenite şi colindau morţii  şi nemorţii neamurilor încă nestinse. Îşi potoleau  setea în Dunăre, din care sorbeau cu fruntea, şi înmugureau pe dată. Am ocolit  turla zveltă a bisericii din vale şi am atins cu vârful inimii bătătura visată năvalnic. Ma-marea era de nerecunoscut, întinerise şi îşi despletise cozile negre şi lungi. Dintr-o suflare a înverzit oborul. Pomii înmuguriseră şi gemeau de rod, grădina toată se împodobise  cu betele  de soare, aproape să te orbească. Ca să nu se lase mai prejos, tata-mare găsise în cufărul  din odaie straiele de odinioară şi le îmbrăcase într-un  fel anume. Astfel dezvârstnicit, nu semăna deloc cu cel ştiut de mine. Păşea iute, nu-l mai dureau oasele şi se împăcase cu Dumnezeu, încetase să-l suduiască, să-l înfrunte ca altădată. Le-am sărutat mâinile din care se retrăseseră crăpăturile şi le-am  mângâiat obrajii de trifoiaş. I-am sorcovit cu merii şi perii îmbobociţi  în sufletu-mi de nepot iubitor şi i-am strâns în braţe. În noaptea aceea, ultimul nostru revelion, le-am stat alături. Doar noi trei şi închipuita eternitate. A fost întâia oară când i-am simţit vecinici, aidoma mie, cel din basmul ce-şi pregăteşte finalul. Spre dimineaţă, vraja s-a risipit brusc. Bunicii îşi pierduseră tinereţea, trupurile le erau ostenite şi betege, din cer picurau lacrimi amare, de pelin. Pierise părelnica veşnicie, înghiţită de balaurul zădărniciei. La plecare, din poartă, mă petreceau cu ochii plânşi doi bătrânei înălbiţi, sortiţi să-mi fie de-a pururea tulburare. Şi dragoste  nesfârşită,   şi aducere aminte mai presus de orice emoţie, şi trecut, şi prezent. Drumul către oraş se dezgheţase, lumea luase chipul noroiului rece şi negru. Eu însumi mă recompusesem din nămol, rătăcit prin ceaţa zgrunţuroasă  răsărită din smârcurile câmpiei. Înveşniciţi pe prispa din povestea  depănată din şaua nostalgiei, părinţii mamei mele îmi veghează zbuciumul lăuntric. Sunt sfinţii cărora  mă închin cu duios tremur, singura religie pe care o recunosc şi o practic.


Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de