Poveste de dragoste

Doamna Georgeta Munteanu n-a fost niciodată atentă la curgerea timpului. De altfel, nici n-ar fi trebuit să fie. Pentru oamenii care trăiesc toată viaţa printre cărţi s-ar cuveni să nu existe alt timp decât cel din paginile acestora. Adevărat, şi cărţile îmbătrânesc, destule dintre ele chiar mor. Dar parcă mai încet decât oamenii.

Doamna Georgeta Munteanu s-a uitat decenii de-a rândul la lume prin vitrinele unei librării. Cum s-ar zice, a privit anotimpurile, dacă admitem că există anotimpuri pe bulevardul central al unui mare oraş, prin ochii cărţilor, al miilor de cărţi ce i-au locuit în suflet. Căci asta s-a întâmplat în toţi anii în care dumneaei a fost şefa Librăriei “Sadoveanu” din Bucureşti, cărţile doar s-au făcut că stau în rafturi, în realitate ele se sprijineau pe sufletul acestei doamne care-şi închipuia şi-şi închipuie că de fapt s-a întâmplat mereu invers, sufletul ei s-a sprijinit pe cărţi. Eu cred că au şi cărţile, şi Georgeta Munteanu dreptate. Numai în felul acesta au reuşit să învingă timpul, dar, din păcate, nu pentru totdeauna, deoarece a venit o zi în care vârsta omului n-a mai putut ţine pasul cu vârsta cărţilor, dovadă că timpul celălalt, care ne îmbătrâneşte pe toţi, nu iartă, oricum ar fi să fie, pe nimeni.

Doamna Georgeta Munteanu n-a îmbătrânit încă, şi mă încăpăţânez să cred că n-o va face prea curând, eu sunt gata să contribui cu câţiva ani din viaţa mea ca să repar această revoltătoare nedreptate, doar că şi-a acordat un mai mare răgaz pentru privitul anotimpurilor pe care nici ochii omului, nici ochii cărţilor nu prea le zăresc pe Bulevardul Magheru din Bucureşti. Asta nu înseamnă că doamna Georgeta Munteanu s-a despărţit de Librăria “Sadoveanu”. Şi să vrea, nu s-ar despărţi librăria de Domnia Sa. N-aş fi deloc surprins s-aud că peste drum de Hotelul Lido a apărut un spaţiu gol peste noapte. Mi-aş da imediat seama că librăria care se afla acolo a luat-o din loc, pornind pe urmele unui om. Numai că omul despre care este vorba ştie bine lucrul acesta şi tocmai de aceea vine el zi de zi la librărie. Pentru a afla ce mai fac cărţile, dar, mai ales, ce mai fac scriitorii. Georgeta Munteanu are această meteahnă superbă, iubeşte scriitorii. Aceştia, scriitorii adică, cum nu pot trăi fără dragoste, trec deseori pragul Librăriei “Sadoveanu”. Povestea acestei iubiri frumoase continuă. A rămas atât de puţin timp pentru dragoste între cei care scriu şi cei care îşi reazemă sufletul de scrisul acestora! Şi au rămas atât de puţini oamenii dispuşi să-şi numere viaţa şi, o dată cu ea, bucuriile şi visele, după timpul răbdător al cărţilor! Georgeta Munteanu este unul dintre ei.

Ca să vă puteţi închipui cine este această femeie, pe care o asemui în tăcerea luminoasă a gândurilor mele cu mama, rememorez o întâmplare. Am găsit-o într-o dimineaţă de acum câţiva ani plângând în biroul său din spatele librăriei. M-am gândit că s-a întâmplat ceva. Nu, nu se întâmplase nimic, doamna Munteanu era cufundată în paginile unei cărţi. Citea şi plângea. I-o spun acum, revoltat pe timpul care trebuia să curgă mai încet pentru ea, că, de fiecare dată când mă simt singur, sărut cu emoţie lacrimile acelea.