Poveştile verii, poveştile pământului

Il chema Ion pe tatal tatalui meu. Cum nu era la nimic primul din sat, a zis sa fie si el primul la ceva. Inca de tanar a zis asta. Si a fost, a tot fost in fiecare an primul. Primul om ce iesea in camp cand se cocea graul. Si daca tot iesea, zicea sa secere macar un snop. Si-l secera. Nimeni nu se apuca de secerat inaintea lui. Pe urma, tatal tatalui meu aseza snopul in picioare si se rezema cu spinarea de el. Sedeau asa, omul si snopul, spijinindu-se unul de altul, ceasuri in sir. Dupa care omul ii spunea snopului ca el o sa plece putin, pana dimineata urmatoare, ca sa duca in sat vestea inceperii secerisului. Inainte sa se termine vara, care nici nu prea avea cum, fiindca era abia la inceput, insa lui ii era foarte frica sa nu se termine. Poate ca se gandea la vara ca si cum se gandea la viata lui, deoarece aceasta, viata adica, chiar s-a terminat, in timp ce el se pregatea sa ii spuna snopului ceea ce ii spusese in toate verile de pana atunci.

Mai intai sezusera, cum aveau obiceiul, de vorba. Omul ii povestise snopului de-ale oamenilor, maruntisuri de pe la el din sat, cine s-a mai nascut, cine a mai dat ortul popii, cine s-a insurat. Bineinteles, strecura in rastimpuri si cate o intamplare privitoare la sufletul tau. Spicelor le placea sa afle tot felul de secrete despre oameni. Doreau sa stie cele mai tainice lucruri despre lumina din care erau acestia facuti. Si daca aceasta, lumina, adica, este mai multa decat intunericul.

Despre lumina voia si tatal tatalui meu sa intrebe. Si chiar intreba. Mai intai cerul. Apoi campul. Dupa care graul. Intreba fara vorbe, numai cu ochii. In orice caz, la plecare, el simtea ca lumina despre care intreba se muta aproape toata in el. D-asta si intreba. D-asta se si grabea sa fie primul pe camp. D-asta si statea pe indelete de vorba cu graul. Snopul ii spunea tot ce stie. Si stia destule. De la cer si de la pamant, in primul rand. Unele lucruri, chiar din capul lui. Nu era nimic nou fata de anul trecut, doar bucuria cu care el se bucura de cele auzite. Si teama ca, intorcandu-se in sat cu atat de multa lumina, o sa fuga din calea lui intunericul noptii ce se pregatea sa vina. Ca nu o sa mai fie deloc intuneric pe pamant. Si chiar n-a mai fost. Deoarece s-a strans tot intunericul in el. D-asta nici n-a mai putut sa se ridice. Snopul l-a tot tras de subtiori. Cerul nu s-a lasat nici el mai prejos.

Pamantul i-a sarit in ajutor cu toata lumina de pe el. Dar tatal tatalui meu nu mai avea de gand sa plece acasa. Vara era abia la inceput. Si satul era departe. Si venea seara. Si omului care atipise pe camp, cu spinarea rezemata de un snop de grau, nu avea cine sa-i aprinda la crestet o lumanare. Nici o lumina in lumina tot mai inserata dintre tace­rile lor. Tacerea omului, care vorbea intruna, si tacerea graului, ce nu se mai satura de ascultat. S-a ivit din senin o lumanare de floarea-soarelui. Apoi inca una. Si inca una. Un lan nesfarsit de lumanari pe margi­nea caruia gonea tatal meu intr-o caruta, ca sa duca in sat vestea pe care uitase pentru prima oara s-o duca tatal sau.