Prăbuşirea sistemului de securitate al României (III)

Euroatlantizarea României în contratimp cu naţionalizarea spaţiului euroatlantic riscă să-i lase pe români în pană de securitate. Se va putea oare remobiliza naţiunea română spre a face faţă acestei provocări? Vom vedea în viitorul editorial.

După aderare, ţara noastră nu şi-a consolidat influenţa în UE şi NATO
Decembrie 1989 nu a fost doar un moment de ruptură, ci şi unul de bilanţ în istoria românilor.
Succesul proiectului lor naţional putea fi calificat cel mult mediocru; decalajul faţă de naţiunile concurente, de nerecuperat prin forţe proprii în timp rezonabil. Resursele pentru păstrarea coeziunii naţionale deveniseră insuficiente. Istoria nu se sfârşise, dar perspectivele modernităţii româneşti se epuizaseră determinând opţiunea pentru trecerea la postmodernitate. Restaurarea democraţiei naţionale urma deci să fie subordonată integrării într-o democraţie transnaţională europeană. Românii puteau să fie cofondatorii ei.

Integrarea euroatlantică a României nu a fost o simplă schimbare de alianţe sau o declaraţie de identitate, ci un act de trecere de la agenda modernă la una postmodernă. În speranţa că modelul transnaţional le va aduce securitatea pe care statul-naţiune nu le-o mai garanta îndeajuns, românii au acceptat transformări structurale de fond. Au renunţat la principalele mecanisme imunitare naţionale în ideea că astfel îşi vor găsi şi ocupa nişa adecvată în edificiul politic european emergent. Instrumentele sistemului de securitate naţională româneasc au fost reconfigurate sau abandonate spre a face loc unui sistem de securitate naţională euro-atlantic.

Economia românească a devenit economie de sucursale. Băncile s-au constituit în ochiuri ale unei reţele financiare transnaţionale cu centre de decizie anonime. Resurse naturale româneşti au fost lăsate în nelucrare spre a permite armonia pieţei continentale. Restructurată, modernizată şi interoperabilă cu armatele aliate, armata română s-a dimensionat ca forţă de completare nedestinată unei apărări naţionale de sine stătătoare. Pe plan informativ şi contrainformativ ne-am racordat strategic obiectivelor comunitare. Politicile macroeconomice s-au aliniat standardelor europene, printre altele limitarea deficitului bugetar limitând dezvoltarea. Spre aliniere tind şi programele şcolare, în speranţa că astfel se va ajunge la omogenizarea cunoaşterii şi la egalizarea şanselor cu alţi cetăţeni europeni.

Atari transformări au constituit obiectul consensului naţional. Opţiunea este corectă cu condiţia ca proiectul transnaţional să reuşească. În caz contrar, România se va regăsi mai vulnerabilă decât înainte de a se fi angajat în el.

Din atare perspectivă, câteva aspecte sunt îngrijorătoare pe plan securitar: după aderare, România nu şi-a consolidat influenţa în UE şi NATO, fiind chiar tratată ca membru de rang secund; România nu are un proiect propriu privind transformarea Europei-piaţă în Europă-putere; unilateralismul american tinde să reducă rolul NATO, iar egoismele naţionale europene ameninţă cu renaţionalizarea UE.