Prea multă aşteptarea, prea leneşă îngăduinţa

Borhotul de la echipa naţională dă în clocot. Ultimele două meciuri din preliminariile Euro 2012 ne-au ofe­rit prilejul să constatăm că nici măcar întâmplător nu putem părăsi zona sublimă a penibilului. În Bosnia am pierdut frumos, cinstit şi corect. Deşi am întâlnit nişte adversari cărora nu le-a prea ieşit treaba cu fotbalul, noi am avut puterea să demonstrăm că putem fi încă şi mai slabi decât ei, am avut puterea să ne definim ca nişte perfecţi ai neputinţei. Drept este însă şi faptul că, la Zenica, nici arbitrajul nu ne-a lăsat să ne mai păcălim cu scuza că am fi fost furaţi. Dimpotrivă, fluieraşul ne-a iertat şi nu le-a pus adversarilor mingea la punctul cu var, forţându-ne astfel să ne lăudăm că am primit goluri în afara oricărui dubiu. La Piatra-Neamţ am întâlnit un adversar mai puţin generos decât Bosnia. Amatorii care au încropit echipa Luxemburgului ne-au pus pe tavă o victorie ironică, o victorie perversă, o victorie ce ne defineşte chiar şi mai urât decât înfrângerea din Bosnia. Fiindcă nu poate fi decât absolut jenantă capacitatea unor neghiobi de a se bucura de o victorie atât de ieftină. Apoi, efectul pervers se concretizează prin faptul că victoria de la Piatra-Neamţ, aşa şchioapă cum a fost ea, le-a dat apă la moară celor care au de rezolvat ceva pricini mocnite din intimitatea echipei noastre.

Adrian Mutu, în postura chiorului din ţara orbilor, a făcut după meciul de la Piatra-Neamţ nişte declaraţii traduse de binevoitori ca atacuri la adresa lui Răzvan Lucescu. Sunt convins că Adrian Mutu este capabil de sentimente trainice faţă de Răzvan Lucescu. Sentimente trainice şi nu tocmai prietenoase. La fel de convins sunt însă că Mutu nu se afla în forma care l-a consacrat ca rebel. Mutu ştie că mai are de aşteptat, într-o fereală pe care cu greu o ţine în frâu, până la momentul inevitabilei revanşe. Iar dacă acele declaraţii de după meci au sunat a reproş, în nici un caz nu asta i-a fost intenţia. Dar, pe fond de osteneală, aşa i-a ieşit. Şi, în fond, declaraţiile lui Mutu contează mai puţin. Mai degrabă v-aş recomanda să rememoraţi puţin momentul intrării oficiale a echipelor pe terenul de joc. În ordine firească trebuia să apară Tamaş, căpitanul echipei, portarul şi apoi restul. Mutu nu a suportat însă postura trupeţului de pluton. A rupt rândurile şi a alergat trufaş către prim-planul imaginii. Acest gest are semnificaţii cu mult mai convingătoare decât declaraţiile lui Mutu.

Răzvan Lucescu, spre deosebire de Adrian Mutu, practică declaraţiile nervoase, îmbăţoşate şi tranşante. Selecţionerul se propteşte ferm în matematica lui de scaun. Ne asigură, pentru liniştea noastră, că nu-şi va da demisia câtă vreme naţionala mai are şanse matematice de calificare. Bravos, nea. Artimetica, spre deosebire de fotbal, e sfântă şi nu poate fi păcălită. Iar în faţa unei astfel de asumări admirabile şi matematice trebuie să ne înclinăm chiar dacă naţionala este praf şi pulbere. Trebuie să ne înclinăm şi să recunoaştem că masochismul presupune o rezistenţă care nu-i la îndemâna oricui. Dar când ţi-o faci cu mâna ta, nu este cazul să te mai plângi, direct sau prin purtători de cuvânt, că presa ar fi cumva cam prea mărăcinoasă. 

Avântul stahanovist al selec­ţionerului este o treabă care îl priveşte pe acesta direct şi personal. Soarta naţionalei nu poate deveni însă dependentă de capricii individuale. Aştept o reacţie a federaţiei, alta decât bucuria provocată de o eventuală dezafiliere a Bosniei.

Aştept o reacţie imediată deoa­rece experimentul nefericit a durat oricum prea mult. Compromiterea echipei naţionale înseamnă chiar mai mult decât compromiterea calificării la Euro 2012. Deja este prea multă aşteptarea, deja este prea leneşă îngăduinţa cu care lăsăm să treacă timpul.