Presă sau propagandă?

Presa moare. Şi ea însăşi şi-a bătut, deseori cu entuziasm inconştient, cuie în propriul coşciug, lăfăindu-se în trecut într-un model de afaceri păgubos şi total nesustenabil. Şi s-a dezbrăcat lent de caracter, acceptând compromis după compromis, cu iluzia că îşi sporeşte puterea, când, de fapt, singura puterea reală i-o poate da doar consumatorul. Iar regimul corporatisto-politic a fost extrem de eficient în a-i stimula pornirile sinucigaşe, pentru a o controla mai bine.
Ne găsim, astfel, în situaţia în care a patra putere în stat şi singura capabilă să menţină măcar un rudiment de control cetăţenesc asupra instituţiilor statului e pe cale să dispară. Se închid publicaţii şi tot mai mulţi ziarişti rămân şomeri sau muncesc neplătiţi, controlaţi cu morcovul salariilor din urmă cu câteva luni. Cinic spus, ar fi fost bine ca, în urma acestui fenomen, să se fi făcut măcar linişte. Din păcate nu e cazul, iar lucrurile sunt şi mai perverse.

Cum cuvântul de ordine al zilei e în continuare austeritatea, elitele politico-economice dominante şi-au dat seama că cel mai eficient e să se transforme ele însele în agenţi de propagandă. De ce să ne mai folosim de ziarişti venali, prost pregătiţi sau uşor manipulabili pentru a ne transmite mesajele? Cum sunt tot mai puţini cei care au caracterul şi competenţa de a ne demonta discursul, cel mai bine e să ne apucăm să scriem chiar noi, cei aflaţi în poziţii de influenţă. Să ne adresăm direct maselor. Propagandă directă, fără intermediari. Atunci când singura voce care se mai face auzită este a noastră, românii vor fi obligaţi să ne creadă. Pentru că vor avea în continuare nevoie de o mână care să îi îndrume prin haosul zilnic.

Presa a ajuns, astfel, în bună măsură, un produs (prost) prefabricat în laboratoarele de comunicare ale elitelor politico-economice. Nu e nimic de mirare în asta: împinşi de foame, ziariştii migrează în masă în zona de PR, astfel că s-a ajuns în situaţia de a avea mai mulţi PR-işti decât ziarişti.

Şi nu doar atât. Cum e deja o tradiţie politică românească ca cei aflaţi la putere să creadă despre ei înşişi că stăpânesc şi condeiul, tot mai mulţi dintre ei se apucă de scris şi ne bagă pe gât reţete despre ce trebuie să gândim despre cutare sau cutare temă. Unii o fac dintotdeauna: transformă interpretarea oficială a lucrurilor într-un roman-fluviu, fără sfârşit. S-a ajuns în situaţia în care există mai multe aşa-zise drepturi la replică decât articole de presă propriu-zise. Deîndată ce o temă importantă şi sensibilă ajunge să fie tratată într-o manieră substanţială în presă, cu riscul de a zgâlţâi serios reputaţia unei instituţii, mai multe guri de tun mediatice sunt puse la treabă pentru a repune în drepturi linia oficială de partid şi de stat. 

Elitele respective ar trebui însă să ştie un lucru: presa liberă nu e doar instrument de informare, ci şi supapă de descărcare paşnică a tensiunilor şi frustrărilor sociale. Iar când supapa dispare, V-ul pe care îl vor face cu degetele oamenii ieşiţi în stradă va fi nu de la Victorie, ci de la Vendetta.