Prezenţa binecuvântată

"Există o compasiune prin care, fără să spui un cuvânt, poți ajuta pe oricine vine în apropierea ta. Odată ce ai învățat acest lucru, vei putea ajuta pe toată lumea, fără să rostești un cuvânt”, spune H.W.L Poonja în cartea ”Doar rămâi tăcut”(Ed, Herald). El relatează o povestioară apoi despre un mare înțelept, care a adormit în pădure din pricina căldurii foarte mari. Când s-a trezit, a găsit în jurul lui o mulțime de oameni, care s-au ridicat și i-au mulțumit. ”Dar pentru ce îmi mulțumiți”, s-a mirat el. ”Eu n-am făcut nimic, doar am dormit”! Aceia pe care înțeleptul îi vedea oameni erau zei, care coborâseră din cer și, în timp ce înțeleptul dormea, ei au făcut să plouă peste el cu petale de trandafir. Copacii din jur, deși nu era anotimpul potrivit, au înverzit și au înflorit mai frumos ca niciodată. ”Zeii descind auspra ființei care rămâne tăcută. Chiar și plantele și animalele răspund la chemarea sa. De ce să nu ajuți oamenii în acest modĂ Trebuie doar să înveți trucul. Vreau ca fiecare ființă din lume să simtă binecuvântarea prezenței tale și forța eliberatoare a râsului tău irezistibil”, spune înțeleptul.

Vorbim astăzi despre ”prezența binecuvântată” și despre puterea noastră cea mai mare, anume puterea tăcerii! Vorbim despre a deveni o prezență binecuvântată și despre a aduce bucurie în viețile celor din jurul nostru, nu atât prin fapte mărețe, nu atât prin intrvenții fizice remarcabile, deși acestea sunt foarte prețioase când este nevoie de ele. Noi avem , însă, o putere mai mare, una care – precum în mica legendă de mai sus, poate să atragă puterile cerești în prejma noastră, iar simpla coborîre a cerului aici face să înflorească pomii și să plouă peste noi cu flori. În viața de zi cu zi, prezența binecuvântată a unui om frumos în ”tăcerea sa”( când spun ”tăcere” nu spun absența cuvintelor, ci absența negativității interioare, prezența bucuriei în minte, în întreaga ființă) se transmite ca bucurie, ca dragoste, ca o stare de bine în ființele din jur. Noi suntem o prezență binecuvântată de câte ori ne simțim fericiți. Simplul fapt de a fi îndrăgostit de o persoană face ca prezența noastră să transmită o stare de iubire, de bine în inimile și în mințile celor din jurul nostru. Din cauza asta, când noi iubim pe cineva, multe alte persoane vor simți că ne iubesc pe noi. Aici suntem numai la un nivel de manifestare al prezenței binecuvântate, un nivel pe care-l putem recunoaște în experiența imediată a vieții noastre, dar prezența binecuvântată cu adevărat presupune ca iubirea să fie o stare în noi, independentă de orice persoană, un fel de a fi în lume și un fel de a ne trăi viețile.

Trebuie să știm că suferința, frica și frământările pe care le simțim sunt și ele transmisibile și, pentru mulți, foarte mulți oameni, devin obstacol pentru darurile ce pot veni în tăcere de la ființele transformate. Mintea mereu plină de nori a omului îi poate lua șansa de a vedea în sine soarele, iar asta înseamnă că putem trece pe lângă o prezență binecuvântată ca și cum am dormi, am putea rata întâlniri de viață esențiale, capabile să ne transmită acea tăcere spre care putem noi înșine călători și care ne poate ajuta să parcurgem calea către propria putere de a fi prezențe binecuvântate.  Avem nevoie de asemenea prezențe în mediul nostru, avem nevoie de oameni fericiți lângă noi, avem nevoie de oameni mai buni în apropriere pentru ca noi înșine să ne ridicăm apoi până acolo unde înțelegem că putem deveni asemeni lor. Un om liber, cât mai liber de răul din el însuși, devine o sursă de vindecare, de compasiune și de iubire pentru lumea înconjurătoare. Se poate ca, din pricina minții distructive și a obiceiului ei de a trăi în stres și-n frustrare, în tensiune și-n frică, în deznădejde și-n percepții greșite, iraționale, să trecem pe lângă ”înțeleptul care tace vindecător” în preajma noastră fără să-i observăm prezența. Uneorii pomii stau lîngă casele noastre și noi ne plângem că nu avem mâncare. Uneori prezența binecuvântată ne e lângă umăr și nouă ne e dor de alta. Uneori destinul ne surâde, aducându-ne aproape prezențe binecuvântate, dar – ca oamenii din Bethleem – rămânem nevindecați pentru că nu-l vedem pe Hristos în omul pe care-l cunoaștem prea bine. Să renunțăm la răul din minte, la răul din suflet, la răul care ne justifică răul interior, căci răul acesta face gălăgie mare în noi și din cauza asta nu putem cunoaște niciodată ”tăcerea cea vindecătoare”. Și fără tăcere vom gusta doar din când în când firimituri ale iubirii, vom simți fericirea ca prezență în noi doar grație altei prezențe binecuvântate și, mai rău, se poate ca nici pe aceea să n-o recunoaștem! Să fim prezențe binecuvântate înseamnă să ajungem liberi de răul din mințile noastre; să fim, așadar, prezențe binecuvântate!