Prima iarnă de care mi-e frică

E frig. Negura insistentă a realităţii a molipsit toate buletinele de ştiri. Ca­lendarul şi-a risipit obiectivitatea, în aceas­tă agitaţie inconsecventă, care ne macină şi ne întristează. Luminile decorului nu mai au putere să spargă monotonia şi nici măcar să ne înse­ni­neze drumul spre stabilitate. Pe aici, prin colţul de necunoscut în care mă aflu, se zvoneşte că vine iarna. O iar­nă grea, prima iarnă de care mi-e fri­că.

Înainte, aşteptam cu mare emoţie acest anotimp. N-a existat an în care să nu râvnesc la zilele de dinaintea Sărbătorilor, în care avem impresia că toate sentimentele se intensifică. Pre­gă­tirile pentru Crăciun îmi ocupau, întotdeauna, cea mai importantă par­te a gândurilor. Când ştiam că mai e puţin până facem bradul, când îmi scriam în palmă iniţialele lui Moş Crăciun, când copilăream sub pri­vi­rea părinţilor mei, gustând din co­zo­na­cul cald de pe masă, când mă as­cun­deam sub scară, ca să mă prindă mie­zul nopţii trează, când nu mă in­te­resa ce se întâmplă în afara că­mi­nului meu, când puteam să spun tot ce gândesc, fără să mă ruşinez, când cerul mi se părea tot mai albastru, cu fiecare dimineaţă, când îmi doream cu disperare să ningă, atunci, abia atunci, eram cu adevărat bucuroasă. Privesc astăzi în urmă, derulând în minte imagini din acele vremuri şi mă cuprinde o senzaţie ciudată, de parcă mă uit la un film. Nu mă mai recunosc, nu mă mai ţin minte feri­cită. Parcă toate s-au întâmplat acum prea multă vreme, parcă lumea mea s-a schimbat prea dintr-o dată. Şi cel mai tare mă enervează că nu am fost suficient de matură, până de curând, ca să dau atenţie clipelor frumoase, ca să contorizez cu mai multă ri­gurozitate fiecare moment de familie, fiecare zi în care am fost toţi, fiecare an pe care l-am început şi l-am încheiat împreună.

Noi nu ştim să preţuim normalitatea. Păcat că trebuie să vină o zi urâtă, o zi imorală, o zi de coşmar, în care toate să se schimbe, ca să ne dăm seama cât de mult contează să ai familie, să ai părinţi, să ai echilibru. Îmi reproşez că n-am putut să-mi asum la timp norocul de a trăi, aproape 20 de ani, lângă tatăl meu. Îmi reproşez că, deşi anul trecut, pe vremea asta, totul era mai bine, nu reuşesc să-mi amintesc aproape nimic din ce am trăit atunci. Cred că acesta e primul noiembrie pe care o să-l ţin minte. Momentele prin care trec, când mai energic, când mai timid, îmi reorganizează standar­dele şi mă obligă să-mi rescriu priorităţile, mai ales când mă uit în jur şi văd că suntem tot mai puţini. Ştiam că lumea se risipeşte în momentele grele şi mă simţeam pregătită să înfrunt nedrep­tă­ţile inevitabile. Dar am greşit. Nu sunt gata să dau ochii cu realitatea, nu ştiu încă dacă sunt în stare să-mi asum responsabilitatea pentru propria mea viaţă. Măcar sunt conştientă că, de acum înainte, vor rămâne lângă mine şi lângă familia mea numai cei pentru care contăm cu adevărat, numai oamenii care ştiu să iubescă necondiţionat. Dar starea asta de confuzie mă nelinişteşte. Am mâinile foarte reci şi nu găsesc nici un remediu. Îmi rămâne ceasul în urmă şi mă simt dezorientată.

Îmi dau seama că, totuşi, în tot acest vârtej, în care mă pierd şi din care îmi iau, paradoxal, motive pentru a merge mai departe, în toată această nebunie numită viaţă, în care fiecare aleargă după efemerităţi fra­gile, în care puţini mai au curaj să se uite în ochii celui drag, în care nimeni nu mai ştie dacă să privească înainte sau să-şi plângă amintirile, în care oamenii curaţi iubesc şi pierd, în care cei din jur nu mai pot crede în soartă şi în resemnare, în care faptele se uită atât de repede, dintre valenţele pe care ni le oferă destinul, numai moartea e definitivă.

Între toate acestea, există şi o veste bună: săptămâna trecută, a reapărut publicaţia noastră, "Flacăra lui Adrian Păunescu", care va conti­nua, atât cât va depinde de noi. E prima oară când apare revista, fără el. A fost un număr special, dedicat în întregime amintirii lui şi tristeţii noastre. M-am simţit datoare să i-o duc şi tatei, acolo, pe Aleea Scriitorilor, pentru că nu pot să uit că, acum vreo trei luni, într-o joi în care întârziasem de la tipografie, mi-a spus să ţin minte, ca regulă principală în echipa pe care o formăm, că directorul trebuie să vadă primul revista, cât se poate de repede. Iartă-mă, tată, că am ajuns din nou târziu.