Primăvara, la Londra

Orăşelul povîrnit pe ţărmul mării miroase a mucezeală. Casele sînt bătrînicioase, iar cîteva, invadate de reumatism, şi-au coborît storurile.

1 Victoria Station forfoteşte de lume. E o dimineaţă de primăvară luminoasă şi solară, de parcă Londra s-ar fi mutat în sudul Europei. Urc în trenul de Brighton, nerăbdător să hoinăresc pe plaja celebrei staţiuni. Pe bancheta din spate se aşază, abia încăpînd pe două scaune, o femeie albinoasă. Înfulecă dintr-un măr ce nu se mai isprăveşte. Clefăie îngrozitor, ca şi cînd ar sparge pietre între dinţi. Rabd cu stoicism impoliteţea matahalei, resemnat că totul are un sfîrşit. Nu şi acum, căci englezoaica scoate din poşetă un pachet cu biscuiţi, şi ronţăitul se prelungeşte asupritor. Huiduma e impasibilă, nici măcar nu clipeşte. Îşi mişcă  larg fălcile şi muşcă lacom, pe  tonalităţi înalte. Simt cum mi se întind nervii şi, de teamă să n-o iau razna, mă ridic şi mă mut în următorul vagon. Inutil, clefăitul se aude la fel de ascuţit, aşa că mă depărtez pînă ce zgomotul se pierde în urmă.

La prima staţie sînt înconjurat de vreo şase puştani de toate rasele: albi, negri, mulatri, galbeni. Doi bărbaţi ciocolatii îi însoţesc în tăcere şi indiferenţă. Micii barbari creează o larmă de nedescris: urlă, sar de pe un scaun pe altul, rîd delictuos, scîrţîie cinic o măsuţă rabatabilă, fără să se sinchisească de careva. Îi rog să înceteze, dar degeaba. Fiarele în devenire urlă mai abitir şi mişcă măsuţa, astfel încît să-şi bată joc de liniştea precară a compartimentului nu prea populat. Se holbează la mine cu duşmănie perversă, atenţi să nu le scape vreo grimasă de enervare. Aleg alt vagon, cît mai aproape de cabina conductorilor. La o adică trag semnalul de alarmă şi sar din trenul groazei. Nu apuc să-mi pun în aplicare gîndul, fiindcă o voce picurată din difuzor ne anunţă că am ajuns. Ce uşurare!...

Orăşelul povîrnit pe ţărmul mării miroase a mucezeală. Casele sînt bătrînicioase, iar cîteva, invadate de reumatism, şi-au coborît storurile. Plaja e abruptă, în trei trepte înguste, acoperite cu grohotiş. Doi pescăruşi se rotesc în văzduhul spălăcit şi scîncesc sfîşietor, deznădăjduiţi şi ei de ostilitatea priveliştii marine. Staţiunea seamănă cu o femeie abandonată în pragul bătrîneţii. Întins pe pietrişul rotunjit de vînturile ceţoase, visez la mările limpezi şi albastre şi la nisipul senzual al plajelor mediteraneene.


2 Peste tot în Londra au răsărit restaurante italieneşti. Picolii şi picoliţele vorbesc anevoie englezeşte, fiind teribil de mîndri de limba lor maternă. Un chelner din Toscana, după ce în prealabil a avut grijă să ne întrebe de unde suntem, ne şopteşte trufaş: "Cînd am venit noi în Anglia, ăştia umblau în patru labe şi mîncau cu mîna. Noi i-am învăţat să mănînce". Macaronarul clipeşte pişicher şi ne zîmbeşte conspirativ, ca-ntre noi, fraţii de gintă latină. "Şi pe dracu cu faţadele spoite ale clădirilor. Dincolo de tencuială sînt nişte dărăpănături, vechi şi insalubre. Dacă sanepidul n-ar închide ochii, nu ştiu dacă ar rămîne deschise zece localuri în Londra. Oraşul colcăie de şoareci, şobolani şi gîndaci", îşi completează destăinuirea italianul. Insalubre ori nu, locantele din capitala Angliei sînt asaltate de turişti, şi nici vorbă de rozătoare.


3 Vineri seara, pub-urile sunt neîncăpătoare. Bărbaţi şi femei, mulţi solitari, stau în devălmăşie şi beau bere. Tabloul e dezolant. Indivizii toarnă în ei halbe cu nemiluita şi sfîrşesc împleticindu-se pe picioarele de plastilină. Beau ca să se uite pe sine, beau de disperare, beau de spaimă... E deprimant să vezi, pe trotuarele decadenţei, turma de beţivani, aranjată ca pentru spectacol. Spectacolul propriei ratări. Beţia în solitudine e cea mai cruntă formă a înstrăinării de o lume din ce în ce mai nefericită.