Primele flori după catastrofă

Există pe această planetă numeroase, mult prea numeroase locuri unde se dezvoltă un "turism" postcatastrofă. Ar fi mai potrivit însă cuvântul pelerinaj, pentru că este imposibil să asociezi cuvântul "turism" cu un loc precum Auschwitz.

Cum să te duci să faci "turism" la Auschwitz? La Auschwitz te duci în pelerinaj, ca să te reculegi, să faci un efort de memorie, ca să omagiezi milioane de victime şi să încerci să înţelegi cum funcţionează barbaria umană. Şi, totuşi, în aceste locuri nu scapi de o anumită "atmosferă turistică", de un du-te-vino neîncetat de autocare, de nelipsitele chioşcuri cu "suveniruri", de imaginea ghizilor grăbiţi care preiau grupuri pe bandă rulantă şi aşa mai departe. La fel se întâmplă când te duci să vizitezi, de exemplu, plajale de debarcare din Normandia sau câmpia unde a fost înfrânt Napoleon la Waterloo ori, mai recent, ruinele de la Wold Trade Center. Oricât de cumplit sună această constatare, aceasta este realitatea: numeroase locuri unde au suferit şi au murit oameni au devenit... destinaţii turistice.  

Anul acesta, fiind invitat la un festival de teatru în Japonia, mi-am exprimat dorinţa de a vedea Hiroshima, iar gazdele mele m-au dus la Hiroshima. Despre Hiroshima ştiam aproape totul, aşa cum fiecare dintre noi ştie aproape totul: este oraşul unde a fost lansată prima bombă atomică la data de 6 august 1945. Este oraşul unde au murit la acea oră, în câteva secunde, 80.000 de oameni, urmând ca alţi peste 100.000 să moară ulterior de o moarte mai lentă în urma efectelor radioactive ale bombei.

Vizitând Hiroshima, mi-am pus de fapt întrebarea: oare ce mă va emoţiona cu adevărat în acest sanctuar al ororii? Muzeul în care sunt expuse fotografii şi obiecte aparţinând victimelor este cu adevărat impresionant. Dar îţi dă senzaţia că l-ai văzut deja: manualele şcolare şi numeroasele filme documentare despre Hiroshima văzute la televizor creează, probabil, această senzaţie. Parcul memorial unde se adună din când în când militanţi pentru pace pare - şi el un loc familiar. Iar ruinele fostului Palat al Industriilor, singura clădire care a rămas cât de cât în picioare după explozia bombei la Hiroshima, sunt şi ele o imagine care există deja în memoria noastră pasivă.

Pare ciudat, dar uneori, când vizitezi asemenea locuri, aştepţi o emoţie care nu vine cu una, cu două... Iar uneori vine de unde nu te aştepţi. În ce mă priveşte, prima emoţie am resimţit-o în chiar seara când am ajuns la Hiroshima şi m-am dus în parcul care găzduieşte câteva monumente dedicate victimelor. Vreo 40 de japonezi erau adunaţi acolo cu lumânări aprinse pregătind o ceremonie de omagiere... M-aş fi aşteptat ca la o astfel de ceremonie să participe sute, mii de persoane... Dar nu, cei prezenţi erau foarte puţini, o mână de oameni în căutarea memoriei... Am avut brusc imaginea unei oboseli: ororile comise pe această planetă sunt atât de multe, încât oamenii nu mai au timp să le comemoreze. Totuşi, cei 40 de japonezi prezenţi acolo într-o seară de început de august reprezentau oarecum rasa umană adunată în jurul unui loc simbolic... Tena-citatea lor de a nu uita m-a emoţionat în acea seară.

A doua zi la Hiroshima am stat de vorbă, în limba engleză, cu un japonez, un dentist care în orele sale libere face pictură, un om îndrăgostit de Paris şi de Barbizon. El mi-a povestit ceva ce nu putea fi văzut nici la muzeu şi nici în manuale... Prin centrul Hiroshimei trec trei cursuri de apă. Or, în momentul când a explodat bomba, degajând o temperatură enormă, mii de persoane suferind de cumplite arsuri s-au aruncat în cele trei râuri în speranţa unei salvări... Pentru a muri de fapt acolo. N-a existat la ora aceea nici un fotograf viu pentru a capta acele imagini de coşmar, care ajung deci la noi doar povestite...

În schimb a existat un fotograf la Hiroshima care şi-a propus, după ce a căzut bomba, să fotografieze... primele semne de viaţă ale naturii după dezastru. Efectele bombei au fost atât de devastatoare la Hiroshima, încât o dată cu oamenii au fost calicinaţi şi arborii şi toate plantele pe o rază de câţiva zeci de kilometri. S-a crezut atunci că timp de 80 de ani nimic nu va mai creşte la Hiroshima. Şi, totuşi, prin noiembrie, deci la trei luni după căderea bombei, undeva, din pământul epuizat în care se scufundase lichefiat oraşul au răsărit nişte flori. Omul care îşi propusese să fotografieze revenirea la viaţă a oraşului le-a fotografiat, iar această fotografie, mărită, este expusă la ieşirea din Muzeul de la Hiroshima. Este ultima imagine pe care o văd vizitatorii, înainte de a părăsi muzeul şi după ce au văzut sute de fotografii cumplite, cu oameni morţi şi mutilaţi, cu obiecte calcinate şi ruine fumegânde. Efectul acestei ultime imagini este extrem de puternic. Ca şi explicaţia marcată alături în mai multe limbi: acestea sunt primele flori care au răsărit la Hiroshima după distrugerea oraşului de bomba atomică. Brusc, cei care ies din muzeu parcă simt că nu e totul pierdut şi că viaţa merită totuşi trăită.