Primiţi cu guvernul?

Ne pomenirăm în fapt de seară cu o nouă ceată de colindători guvernamentali la geam. Nu ne trebui altă lumină decât cea a întunericului ca să băgăm iute de seamă că e tot vechea ceată, doar că înnoită niţeluş, adică nu prin părţile esenţiale, fiindcă din fruntea ei răzbătu glasul lui Victor Ponta, cel ce credea c-o să intre în sărbătorile de iarnă cu ditamai traista de preşedinte de gât, dar abia reuşi să-şi cârpească nădragii electorali, sfârtecaţi rău de câini, şi să se agaţe în ultima clipă de băierile trăistuţei de premier, parcă trăgându-l şi asta în jos. Îi săriră însă la timp în ajutor mâna reformistă, învăţată cu gheţuşul uliţelor politice, a bătrânului colindător Tăriceanu, ca şi rugăciunile bine ţintite ale cuviosului său socru de partid şi de stat Ilie Sârbu.

Îl mai văzurăm la aceeaşi lumină fumurie în ceată pe Liviu Dragnea, muşcat şi el de câini, dar cu vechea traistă guvernamentală pe umăr, cea mai dolofană dintre toate. Doar se ştie, omul are în grijă dezvoltarea regională a ţării, după ce 12 ani a dezvoltat cu vârf şi îndesat, îndeosebi, îndesat, judeţul Teleorman, celebru pentru prosperitatea în sărăcie a locuitorilor săi. Nu lipseşte din ceată nici cunoscutul trăgător din buhai Ioan Rus. Colindătorul de umplutură Robert Cazanciuc mişcă din buze, pe la coada cârdului, fără să scoată un sunet. Spre deosebire de purtătorul de ciomag Oprea şi sanitarul cetei, Bănicioiu, ce par să fie în voce. Eugen Teodorovici asigură coregrafia grupului. Mircea Duşa scapără câteva artificii, încercând să ne facă se credem că sunt petarde. În ciuda străduinţei lor de a se da Aurescu, se vede cu ochiul liber că sunt din Plumb.

Printre ăia noi, sunt vreo câţiva ce-au mai umblat cu colindul guvernamental. Unul cu săpânţă de vorbă, altul plin de energie, convins că gerul de afară e rudă bună cu numele lui. Se zări în ceată şi Vulpescu. Deşi coadă a bătrânei vulpi Iliescu, le are, din câte se zvoneşte, şi cu melodia, şi cu cuvintele. Numai să nu răguşească până-n primăvară!

Ne daţi ori nu ne daţi!
Păi le-am dat mereu , oameni buni! De acum încolo să ne mai dea şi ei. Nu cu tifla în nas, cum s-a întâmplat de atâtea ori, şi nu pomeni, luate din traista cea mare a tuturor. Un strop de speranţă, amestecat cu un strop de demnitate - asta e ce ne dorim la început. Ca să nu-i gonim de la geamul la care i-am primit să ne colinde. Şi să bage bine la cap, o să vrem, pe măsura trecerii timpului, mai mult, adică o ploaie de speranţe şi o demnitate întreagă! Altminteri, să cânte la alte uşi. Noi, proştii de români, de până la începutul acestei ierni, nu ne mai mulţumim cu puţin. La anul şi la mulţi ani!