Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
De când s-a pensionat, marele chirurg Mironeanu nu face altceva decât să-l caute în toată ţara pe Ionel Ciurea, prostul clasei din a V-a B. Mironeanu a fost dintotdeauna un studios. La patru ani ştia să citească, iar în clasa-ntâi era pus de învăţătoare să-i supravegheze pe colegii neîndemânatici, care la caligrafie făceau beţişoare strâmbe. De îndată ce a trecut într-a V-a, supradotatul Viorel Mironeanu a făcut pereche, după metoda pedagogică Makarenko, la ora aceea cea mai înaintată din lume, cu prostul clasei.
În mod neoficial, Ionel Ciurea era socotit şi prostul şcolii, fiindcă era de o îndărătnicie care l-ar fi descurajat chiar şi pe Makarenko. Metoda impunea ca perechile să stea în aceeaşi bancă şi, la terminarea orelor, să întârzie un timp în clasă, iar deşteptul să-l ajute pe prost să-şi înveţe lecţiile pentru ziua următoare. Cum au rămas singuri în clasă, Ciurea a scos din ghiozdan “Contele de Monte Cristo” şi s-a pus pe citit. Mironescu i-a vorbit frumos, conform metodei Makarenko, a vrut chiar să-i ia romanul din mână – conform unei metode mai puţin înaintate, dar care avea o eficienţă pedagogică imediată – l-a rugat să se apuce de lecţii, s-a umilit, pentru că în joc era onoarea sa de fruntaş la învăţătură şi copil model, căruia îi reuşea totul. Degeaba însă. Ionel Ciurea, odată scufundat în lectură, devenea mut, surd şi ţeapăn. Fixa paginile cărţii cu ochii sticloşi, şi doar câte un oftat, care-i scăpa la sfârşitul capitolului, dovedea că nu intrase în comă.
Din raţiuni strict pedagogice, Mironeanu a început şi el să citească din carte, peste umărul lui Ciurea. Savantul sovietic recomanda ca fruntaşul clasei să se prefacă, în cazurile foarte dificile, în care codaşul dă dovadă de încăpăţânare şi alte manifestări retrograde, că, pe moment, îi aprobă comportamentul. Ca orice experiment revoluţionar, cel sovietic avea unele necunoscute. În lunile în care a făcut pereche cu Ionel Ciurea, leneşul n-a ieşit din “insuficient”, în schimb fruntaşul a citit peste umărul acestuia, până ce, din cauza poziţiei, simţea că-l durea gâtul, “Contele de Monte Cristo”, de două ori “Martin Eden”, de trei ori “Comoara din insulă” şi “Winetu”, de câte patru ori “20.000 de leghe sub mări”, o dată “Elevul Dima dintr-a VII-a”, o dată “Decameronul”, de mai multe ori, pe sărite, iar nişte pagini mai deocheate de câte ori a vrut Ionel Ciurea. Rămânând repetent trei ani la rând, Ciurea a fost mutat la altă şcoală. Lui Mironeanu i-a părut bine că l-au mutat, fiindcă Ionel Ciurea începuse să citească şi cărţi pe care numai el ştia pe unde le găsea, cum ar fi “Răpirea Basarabiei” şi “Educaţia sexuală cu ilustraţii”.
Odată ieşit la pensie, chirurgul a tot căutat să dea de urma lui Ciurea. Simţea că are o datorie de plătit, fără să-i fie prea clar cum o s-o plătească. Un Ciurea murise la Canal, un altul trecuse Dunărea la sârbi, mai mulţi de Ciurea Ionel din cartea de telefoane nu-i fuseseră colegi. Un singur Ionel Ciurea i-a ascultat povestea la telefon, dar dacă era cel căutat sau altcineva, Mironeanu nu avea cum să ştie, deoarece la jumătatea poveştii i-a închis telefonul şi apoi n-a mai răspuns la nici un apel.
Citește pe Antena3.ro
