Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Mary, şefa cu PR-ul de la firma de servicii funerare “Direct în Rai”, e de fapt Maria Popleacă. Maria Popleacă din Vintileasa, fostă activistă a CC al UTC, secţia Cultură şi Propagandă.
Mary, şefa cu PR-ul de la firma de servicii funerare “Direct în Rai”, e de fapt Maria Popleacă. Maria Popleacă din Vintileasa, fostă activistă a CC al UTC, secţia Cultură şi Propagandă. Membră a Comitetului Central la început, ca ţărancă muncitoare (deşi lucra ca economistă la IAS Tirchileşti), deveni activistă prin decizia primului secretar al CC al UTC, personal, şi la un moment dat se puse problema să fie promovată mai sus, la partid. Cariera ei spectaculoasă (se mutase la Bucureşti în buricul tîrgului din Vintileasa, primise imediat locuinţă în cartierul din jurul Casei Poporului) se datora pulpelor ei zdravene, ispititoare, pe care le purta însă firesc, natural, aşa cum o vacă îşi poartă ugerul fără să facă un capăt de ţară din asta. Era pe vremea cînd tovarăşilor li se făcuse lehamite de nesfîrşitele şedinţe în care-i băga, de dimineaţa pînă seara, Nicolae Ceauşescu. Începeau plenare pe la 8 dimineaţa şi se terminau noaptea tîrziu, pe la 12, cu o pauză la prînz de jumătate de oră, petrecută la bufetul CC-ului. Ca să reziste cumplitei monotonii, mulţi îşi luau cu ei, pe ascuns, printre broşurile cu discursurile Tovarăşului, reviste de cuvinte încrucişate. Era o treabă extrem de riscantă, deoarece la intrarea în sală se făcea un control riguros al servietelor diplomat. Cum vreo cîţiva fuseseră prinşi asupra lor cu materiale ce nu corespundeau normelor eticii şi echităţii socialiste, drept pentru care se aleseseră cu nişte babane mustrări scrise, unii găseau de cuviinţă să vîre revistele pe sub cămaşa strînsă de cureaua pantalonilor. Era – după cum scria o Notă primită de Ceauşescu – un truc greu de depistat, din simplu motiv că mai toţi activiştii aveau burtă. Lucrurile mergeau destul de uşor dacă reuşeai să intri în sală cu materialele distractive. Ca să nu se prindă cei din prezidiu, trebuia să găseşti un loc în spatele unui activist zdravăn, al cărui spate juca rolul unei stînci săpate de apă. De la o plenară la alta, numărul celor plictisiţi creştea îngrijorător.
Şi n-ar fi fost cine ştie ce problemă, dat
fiind că la astfel de şedinţe important era ca toţi să stea pe scaune, în sală,
dacă unii tovarăşi de la partid, recent promovaţi la vîrf, n-ar fi avut ambiţia
de a însufleţi sălile cărora le vorbea, visîndu-se un fel de Nicolae Iorga al
socialismului multilateral dezvoltat. Înzestraţi cu acel simţ menit a depista
temperatura audienţei, ei se pierdeau chiar de la primele cuvinte izbindu-se de
atmosfera moartă din sală. Pentru a curma fenomenul, primul secretar se gîndise
rapid la o soluţie pe care n-o făcuse publică, dar care fusese intuită de toţi
activiştii. Ideea îi venise după o Plenară dedicată solidarităţii tineretului
român cu lupta tinerilor din Europa împotriva cursei înarmărilor. Din cîte
aflase primul secretar înaintea şedinţei, Plenara avea toate datele de a fi una
dintre cele mai plicticoase din lume. – Cum dracu’ îi ţinem?, se întrebase
primul secretar cu voce tare, evident, fără a primi nici un răspuns, deoarece
tovarăşul prim se întreba pe el însuşi, fiind şi singurul în stare să-şi răspundă
cît de cît acceptabil. La sfîrşitul Plenarei, adică pe la miezul nopţii, cînd
cei cîţiva inşi din conducerea restrînsă se strînseră în biroul primului
secretar pentru a bea o Coca-Cola din lada adusă personal de şeful BTT, toţi
fură de acord că nu mai avuseseră de mult o sală atît de activă. După prima
pauză, în rîndurile din faţă pentru a căror umplere, de regulă, era nevoie de
apeluri insistente de la prezidiu, nu mai găseai un loc. Ca să nu mai zic –
medita primul secretar – că luările de cuvînt întrecuseră orice aşteptare,
lista celor înscrişi întinzîndu-se pe cîteva pagini. Era un mister această hărnicie
tovărăşească, şi, pe drum, în maşina care-l ducea acasă, revăzînd mersul
Plenarei, primul secretar nimeri cu gîndul la tovarăşa Marie, franţuzoaica de
la Sindicatele franceze, invitată special de la Paris. Da, îşi spuse primul
secretar, coborînd pe uşa ţinută de şofer şi apăsînd butonul liftului, da, franţuzoaica
era noutatea Plenarei şi, mai mult ca sigur, ea stîrnise vioiciunea sălii. Să fi
fost parfumul pe care-l respira tovarăşa din Franţa? Sau faptul că nu folosise
limbajul lor de lemn, numindu-i pe băieţii din sală dragii mei, şi fixîndu-i cu
o privire atît de semnificativ sexuală că vreo cîţiva se temuseră să nu
ejaculeze acolo, sub privirile aspre ale Tovarăşului din Portret? Abia cînd se
aşezase în fotoliu, cu nevastă-sa şi ea aşezată în celălalt, bînd o apă minerală,
primul secretar descoperi excepţia. Îşi aminti brusc, căzîndu-i privirile pe
pulpele uşor desfăcute ale nevestei, că tovarăşa de la Paris avea o fustă scurtă,
care se trăgea pînă sus cînd şedea jos. Da, asta era explicaţia! Venită din
Occident, invitata, deşi femeie la locul ei, bunică deja, ţinuse tot timpul
picioarele desfăcute, şi derbedeii ăia din sală se dăduseră de ceasul morţii să-şi
poată bucura privirile cu chiloţii ei albi, de dantelă. Pentru a-i vedea mai
bine se grămădiseră în primele rînduri. Iar cei care nu găsiseră loc se
înscriseseră la cuvînt, pentru ca, în picioare fiind, să poată profita şi ei măcar
cîteva minute de priveliştea pulpelor desfăcute.
Şi astfel a ajuns Maria Popleacă, economistă la IAS Tirchileşti,
cea mai căutată persoană pentru Comitete Centrale, Consilii Naţionale, ba chiar
şi Birouri. Primul secretar îşi amintise că la o Plenară de anul trecut avusese
în prezidiu o tînără sănătoasă, cu o coadă lungă, împletită în stilul tradiţiilor
populare, nimerită acolo, lîngă conducerea de partid şi de stat, ca
reprezentantă a intelectualităţii de la sate. Şezuse tot timpul cu picioarele
desfăcute, arătîndu-şi sălii pulpele bine făcute, într-o neruşinare ce-o
scandalizase pe tovarăşa venită de la partid. După ce trebuise s-o suporte preţ de o oră, cît durase prima parte a
Plenarei, tovarăşa îi spusese scurt, de faţă cu Primul Secretar, să-şi strîngă
pulpele, să nu-şi mai arate tezaurul de învăţătură bărbaţilor din sală.
Primul secretar se crispă niţel. Membrii Comitetului Central
din rîndurile oamenilor muncii nu făceau nazuri cînd erau convocaţi la Bucureşti
pentru a sta cîte o zi întreagă în Plenare, Congrese, fără să-şi ridice fundul
de pe scaun. Se întîlneau însă şi cazuri de tinere bine făcute, cu succes la bărbaţi,
obişnuite ale discotecilor, care bombăneau cînd li se spunea că trebuie să stea
de dimineaţa pînă noaptea tîrziu în sala fără aer condiţionat, leşinate de căldură,
simţind cum le asuda subţiorile, fără a putea merge la toaletă ca să se
parfumeze. O asemenea tînără putea fi Maria Popleacă, întîia oară convocată la
Bucureşti, la Plenară. Primul secretar se crispase la gîndul că vorbele şfichiuitoare
ale tovarăşei Smarandache puteau stîrni în tînăra din faţa lui teribila
vanitate de muiere rănită de o altă muiere. Maria Popleacă însă nici nu tresări
la cele spuse de tovarăşa Smarandache. O privea cu ochii săi mari, imenşi, în
care nu se citea nimic altceva decît nepăsarea absolută.
În partea a doua a Plenarei şezu în prezidiu la fel ca
înainte, cu picioarele desfăcute.
Citește pe Antena3.ro
Amintindu-şi de ea, primul secretar dăduse dispoziţie imediat să fie adusă pe sus la prima Plenară şi, după ce o plantase în prezidiu, constatase mulţumit că asistenţa nu se plictisise o clipă. După promovarea primului secretar, Maria Popleacă a fost preluată de cei de la Sindicate. Tot cu misiunea de a sta în prezidiu, cu pulpele desfăcute, lăsîndu-şi chiloţii să se întrezărească.
Maria Plopeacă se numea Mary Popleacă după ce devenise şefa
PR-ului la firma de servicii funerare din Floreşti. Se tunsese scurt,
occidental, renunţînd definitiv la cosiţa care o făcuse să întruchipeze cîndva
pe tovarăşa de la ţară, credincioasă sfintelor tradiţii mioritice. Pe vremuri,
obrajii ei respirau sănătatea unei juninci voioase. Acum se farda intens. Cu
ochii adînciţi în orbite, cu pielea uşor ridată lăsa impresia unei femei cu o
experienţă sexuală ieşită din comun.
Ea însă tot Maria Popleacă rămăsese.
