Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Trăncănitorii de pe la televiziuni – de care vorbea mai deunăzi guvernatorul BNR ş s-au apucat, printre multe alte rele pe care le tot fac, să desfiinţeze acordul cu FMI, îndrăznind să spună că, deşi a angajat fonduri imense, echivalente cu jumătate din bugetul ţării, n-a realizat absolut nimic: nici n-a scos România din criză, nici n-a pregătit-o pentru o eventuală decolare, ba a mai lăsat-o pe cap şi cu o datorie ameţitoare pentru nimic.
Trăncăneli! De fapt, acordul cu FMI reprezintă o reuşită deplină. O reuşită deplină în ceea ce şi-a propus. Căci, vai!, nu şi-a propus cumva nici scoaterea României din criză, nici pregătirea ei pentru vreun decolaj pe calea dezvoltării. Ci punerea la dispoziţia firmelor străine din România a finanţării pe care o pierduseră, în contextul crizei, de la propriile mame din Occident, astfel încât acestea „să se scoată” indiferent ce se întâmpla cu statul român. Acest lucru a fost cu disperare camuflat la vremea semnării acordului sub diferite formule tehnice şi chiar minciuni gogonate. şi numai câţiva trăncănitori, nici aceia prea mulţi pe atunci, au spus răspicat despre ce era de fapt vorba. Doar apoi, în timp, constatând cum stă treaba s-au mai adăugat şi alţii corului de trăncănitori.
Unul dintre trăncănitori – subsemnatul – a subliniat de la început cum stătea treaba. Firmele străine, în frunte cu băncile străine, care au confiscat sistemul bancar din România, aveau, la începutul anului 2009, o fabuloasă datorie pe termen scurt faţă (îndeosebi) de propriile mame din Occident, căci îşi finanţaseră expansiunea financiară în România cu împrumuturi pe termen scurt (adică sub un an) de la acestea. Era vorba de vreo 22-24 miliarde euro! Banii aceştia fuseseră aduşi evident pentru capital de lucru şi speculaţii pe curs şi pe dobânzi, căci investiţii nu se fac din împrumuturi pe termen scurt! Mamele din Occident, aflate în restrişte din cauza crizei, presau pentru întoarcerea banilor acasă şi, oricum, avertizau că nu mai finanţează rostogolirea împrumuturilor. şi atunci, într-un şantaj ca la drumul mare, a fost pus statul român să se împrumute extern pentru a aduce pe piaţă finanţarea, ameninţându-se că altfel firmele respective pleacă din România, cu consecinţele aferente, îndeosebi asupra cursului. BNR, la vremea respectivă, nici nu a ales să se bată, deşi ar fi avut şanse deoarece băncile străine, precum dulăii, n-ar fi plecat de la măcelărie (sunt oricum captive aici în aşteptarea recuperării banilor plasaţi în credite), dar nici măcar n-a spus cum stătea de fapt treaba. Abia după vreun an de zile, dl Isărescu a folosit o formulă tehnică, ce a fost preluată apoi şi de alţii, anume că, în situaţia din 2009, era nevoie de o finanţare de stat care să înlocuiască fosta finanţare privată ce scăzuse.
Observaţi ce eufemism pentru ceea ce fusese de fapt: statul român fusese pus (evident, pe seama contribuabilului, salariatului, pensionarului) să preia în susţinere, prin împrumutul-mamut de la FMI, datoria pe termen scurt care era nu numai privată (şi nu publică), dar aproape integral a unor firme şi bănci străine!
După ceea ce se vede la aproape doi ani de la încheierea acordului cu FMI, doar trăncănitori stupizi ar putea spune că acest acord este un eşec. Pur şi simplu, pentru că şi-a atins integral scopul: a urmărit ca firmele străine şi înainte de toate băncile străine „să se scoată” pe seama statului (ceea ce însemna contribuabili, salariat, pensionar) şi a şi realizat integral acest lucru. Punct ochit, punct lovit! Că statul român a dat, în urma acestei lovituri, faliment, n-are vreo importanţă. Este doar materie primă pentru trăncănitori!
