Punctul pe Ei. Într-o aglomerare jigodoasă, șacalii se sfâșie între ei

România a devenit mult prea strâmtă pentru mulțimea de jigodii care o sug. Și, paradoxal, e de bine. Chiar dacă ne este dat să suportăm persecuții greu de îndurat, e de bine. Fiindcă, în aglomerarea jigodoasă, șacalii au ajuns să se sfâșie între ei într-o junglă pe care nicio intervenție cumsecade n-ar fi avut puterea s-o dreseze. Binoamele, trinoamele, securiștii rebotezați, trădătorii de neam și colcăiții partinici își dau la gioale fără menajamente. Asistăm astfel la dispute în care trădarea devine, la fel de paradoxal, virtute. Fiindcă doar deversările unor înregimentați ai sistemului puteau scoate la lumină adevăruri la care muritorii de rând n-ar fi avut niciodată acces.

Atelele epoletice și relațiile bine secretizate nu-l mai ajută de niciun fel pe Florian Coldea. Țanțoșul sereist, răpus mult prea prietenește de colegul Ghiță, rictusează la greu. Mușchii i-au luat-o razna iar doctoratele-n diversiune au devenit maculatură clasată. Coldea și-a paradit pe proprie răspundere tendoanele, derapând spectaculos pe alunecușurile concepute cândva doar pentru adversarii săi.

Mândruța Kovesi devine și ea tot mai comică. Se dă la coș cu mare talent. Minciunicile prin care încearcă să-și dreseze imaginea nu mai au detenta de altădată. Sunt rapid demontate de o realitate care nu se mai lasă controlată. Nici inspirația mândruței nu mai are prospețimea de altădată. N-am crezut că tocmai ea va fi capabilă să declare, referindu-se la reversarea lui Ghiță, că nu pune preț pe declarațiile unui inculpat fugar. Păi, cum așa? S-a reciclat? Tocmai ea? Cea care conduce o instituție în care marea majoritate a dosarelor au fost construite pe baza sincerității forțate a unor inculpați?

Actorul cel mai important din spectacolul trădării rămâne Klaus Iohannis. El a intrat mai târziu în scenă, ca dublură a fostului Traian Băsescu. Și a interpretat destul de bine rolul șefului câtă vreme a avut șefi. Acum, când șefii săi nu mai au forța de altădată, președintele a devenit un interpret căruia îi lipsește siguranța de sine. Iohannis pare să redevină doar un material didactic care exemplifică penibilul la superlativ.

Forțoșii de altădată devin tot mai anemici. Semn că e loc de predare a ștafetei. Dar nu-mi grăbesc bucuria la schimbarea stăpânilor. Nu! Avem nevoie de timp și de argumente convingătoare pentru a ajunge la concluzia că trăim într-o Românie a noastră. Până atunci cred că este posibil, foarte posibil, să ne pricopsim cu alte manevre și alți manevrabili.