Punctul pe Ei. Pleșu încearcă să vitaminizeze portretul lui Cioloș

Pleșu, SUPERB! Acest elogiu a însoțit colindarea feisbucistă a unui articol comis de maestru prin aprilie, colindare care m-a vizitat de curând și pe mine. Am parcurs textul convins fiind că o creație bazată nu poate fi afectată de trecerea timpului. Dar m-am înșelat. M-am înșelat și mi-a părut rău. Fiindcă nu era vorba despre unul dintre acele texte de caracteristică fundamentală pentru Andrei Pleșu. Nu! Am întâlnit un articol de ordinară corvoadă jurnalistică. Un articol în care autorul exersa, cu aleasă bunăvoință intelectualistă, o mângâiere pe creștetul lui Dacian Cioloș. Demersul care viza un oarece retuș al imaginii primului ministru a eșuat însă lamentabil. A eșuat pentru că... Cioloș.

Andrei Pleșu recunoaște că nu l-a întâlnit pe Julien decât o singură dată-n viață. Iar acea singură întâlnire n-a acoperit documentarea decât pentru trei-patru rânduri ale compunerii: ”Mi-a făcut, e drept, o foarte bună impresie: un om cuviincios, echilibrat, fără ambiții de parvenire, inteligent, nu lipsit de umor și perfect conștient că trebuie să funcționeze pe un fond de singurătate”. Generos și destul de amabil portretul.

Dar nu atât de generos și atât de amabil încât să contrabalanseze părerile dimpotrivă. Așa că Andrei Pleșu s-a văzut forțat să recurgă la comparații pentru a vitaminiza portretul celui admirat de tinerii frumoși și liberi. Pe scurt, se afirmă că nu putea realiza Cioloș în șase luni ceea ce cotonogii săi predecesori n-au reușit să realizeze în ani lungi de guvernare.

Trec peste faptul că printre predecesorii înjurați la greu se regăsește chiar și autorul materialului. Rămân la procedeu. La comparație. Și îi propun lui Andrei Pleșu, spre reflecție, o zicere de mare înțelepciune: CÂND MĂ COMPAR, MĂ ADMIR. CÂND MĂ ANALIZEZ, MĂ DETEST.