Punctul pe Ei. Violul acceptat ca scuză de concordacii lui Chirilă

Steaua și Concordia Chiajna au comis, vineri, pentru prima oară în acest an, fotbal oficial. Premiera sezonului nu a stârnit însă cine știe ce interes. Fiindcă, sătul de atâta îngrămădire, microbistul român a uitat să-și mai antreneze dorul de fotbal în vacanța competițională. Dar, chiar dacă interesul pentru fotbal a fost cântărit cu greutăți mici, ceva curiozitate tot a funcționat pe lângă respectivul eveniment. Martorii fotbalului doreau răspunsuri concrete în privința manierei în care Steaua va obține victoria. Mai lejer, sau ceva mai chinuit. Fiindcă despre vreun alt verdict nici nu putea fi vorba. Iar când fac această afirmație nu mă gândesc, pentru nimic în lume, la ideea de blat. Nu. Spun doar că diferența de valoare dintre cele două echipe reducea până aproape de zero șansa unui rezultat accidental.

Steaua a reușit o contabilitate calmantă în meciul debutului de sezon. 4 – 0. Dar, atât! Fiindcă nimic din ceea ce s-a întâmplat în Ghencea nu se apropie de exigențele competiției. Concordacii lui diminutiv Chirilă au acceptat violul fără urmă de îndurerare. De aceea au și apărut speculații legate de o eventuală trânteală. Dar, repet, nu acreditez o asemenea variantă. Se întâmplă însă ca minorii competiției să mimeze punerea de bună voie a capului pe tăietor tocmai pentru a-și crea alibiuri. Pentru că acuzația de blat te salvează în fața unui verdict mai greu de acceptat. Acela al unei neputințe cronice, acela al unei evoluții cotonoage.

Fotbalul din meciul Steaua – Chiajna a rămas parcat în tristețile sale iremediabile. Dar asta nu înseamnă că marorii fenomenului au fost privați de spectacol. E drept, un spectacol de fundul curții. Un spectacol în care neaoșii atinși la cutiuță sunt, într-adevăr, extrem de performanți.

Revolta înspumată a siderurgicului Stoica a fost pur și simplu savuroasă. Fiindcă , fără să-și dea seama, atunci când vorbea despre gravele tare caracteriale ale adversarilor săi, Memeală părea că se autocaracterizează, părea că vorbește doar despre sine. Laurențiu Reghekampf, pe de altă parte, părea fugit de-acasă. Parcă își redescoperise bărbăția atunci când, autoritar, înduioșător de autoritar, stabilea cine are voie și cine nu are voie să vorbească despre fotbal. Sau atunci când îi deontologea pe ziariști, stabilind întrebările pe care aceștia au voie să i le adreseze și întrebările interzise. Despre Diminutiv Chirilă ce să mai zic. M-a umplut de lacrimi pe dindărăt prin declarația sa repetată: Sunt curat ca lacrima. Îl cred. S-o fi purificar omul prin negustorie cizmărească. Il cred. Fiindcă a mai emanat el niște adevăruri la fel de adevărate. Despre prietenia cu Arsene, despre faptul că doar el și Mircea Lucescu sunt singurii antrenori români care știu să construiască jucători.