x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Răbdări prăjite

0
Autor: Andrei Bacalu 16 Mai 2010 - 00:00
Răbdări prăjite


Sintagma de mai sus constituia, cu mulţi ani în urmă, răspunsul pe care bunica mi-l oferea când întrebam ce avem de mân­­care. Mi se parea tulburător şi exotic, dar nu a durat până când am înţeles că e vorba în cel mai bun caz de o amânare, în cel mai rău, de un refuz. Am rămas însă cu o sensibilitate deosebită la tot ceea ce este neobişnuit în materie de mâncare şi cu un chef imens de a gus­ta, la propriu sau în lectură, lucruri care mai de care mai complicate.

Credeam că am atins o adevărată limită a domeniului atunci când am scris despre boabele de cafea recoltate din excrementele unui soi de pisică sălbatică şi vândute la preţuri inimaginabile. Am fost convins că nimic nu va depăşi vreodată ciudăţenia numită uneori "casu marzu", alteori "casu fragisu", un soi de brânză plină de larve de insecte, imposibil de gă­sit (din fericire) în su­per­marketurile din Ita­lia. Iluzii deşarte.

Confruntat cu o du­zi­nă de întrebări din domeniul spe­ci­a­li­tă­ţilor culi­nare mai puţin obişnuite, am fost ne­voit să-mi re­cunosc ig­no­ranţa. Nu am ştiut ce delicatesă preferă islandezii, aripioare de focă în lap­te sărat, cap de oaie fiert sau hering fermentat. Cel din ur­mă, cu­­noscut sub nu­me­le de "surstroe­ming", ocu­pă primul loc, ser­vit fie din butoi, fie din cutii de conserve umflate de gazele emanate în timpul procesului de fermentare. Un sfat pentru eventualii temerari care s-ar în­cu­me­ta să-l guste, se mănâncă ţinându-te de nas, mirosul este şi mai infect decât gustul.

Care este una dintre gustările favorite ale peruvienilor? Porumbeii, şobolanii, cobaii, aricii de mare (iubiţi în Japonia pentru ouăle lor, numite "uni") sau şerpii? Răspunsul e greu de ghicit, în Peru veţi găsi cam la fiecare colţ de stradă o dugheană care îi fericeşte pe trecători cu cobai la grătar.

Şi dacă tot am pomenit ouăle aricilor de mare, atât de banalul ou de găină este consumat cu pui cu tot în Filipine şi cu coajă aproape total dizolvată în oteţ, în Vietnam. Sub numele de "ouă se­culare" ne este oferită o delicatesă chinezească, ouă ţinute o vreme într-un amestec de lut, var, şi argilă până când sunt destul de vechi pentru a face deliciul cunoscătorilor.

Tot în China se consumă sânge de cerb (considerat afrodiziac) şi or­ganele sexuale (testicule şi penis) ale aceluiaşi nobil animal, pre­parate în felii subţiri şi cunoscute drept "iasomia cu o mie de petale". Ceva mai la nord, în Mongolia, localnicii trăiesc cu convingerea că ochii de oaie în sos de roşii reprezintă tratamentul ideal al mahmurelii.

În Europa centrală, sângele are un rol esenţial în prepararea de Flinz şi Tottchen, variante ale cunoscutului sângerete, dar şi în producţia casnică de Beuschel, în care lichidul vital este combinat cu limbă de vacă sau de viţel. O variantă care conţine uger fiert este cunoscută sub numele de Frankische Schnickerli. Fără detalii suplimentare. Ar fi inutil.

Se mănâncă păianjeni în Costa Rica? Nu, deşi acolo arahnidele sunt abundente. În Thailanda sunt preferaţi greierii, iar în Japonia lăcustele. În schimb, cambogienii se dau în vânt după tarantule gătite cu sare, ustu­roi şi puţin zahăr.

Va interesează afrodiaziacele? Am po­me­nit sângele de cerb, dar să nu uităm sucul de broaşte (Viagra peru­via­nă!) şi nici vinul de orez în care se mace­rează un scorpion, foar­te apreciat în sud-estul Asiei. Unii specialişti re­co­mandă cu atâta căl­dură aripioarele de rechin sau căluţii de mare încât unele spe­cii sunt amenin­ţate cu dis­pariţia. Un efect des­tul de incert este atri­buit bucăţilor de caracatiţă care încă mai mişcă în farfurie, celebra delicatesă coreeană. Atenţie, ventuzele de pe tentacule pot ataca tubul digestiv al meseanului neavertizat.

Faţă de aceste mâncăruri cu adevărat exotice, stridiile din Munţii Stâncoşi par de-a dreptul banale. Nu e chiar aşa. Sub acest nume se ascund testiculele de taur (fudulii, cuvânt cât se poate de sugestiv) care sunt cojite, trecute prin făină, sare şi piper şi prăjite in ulei. Ele se mai cheamă şi "carne legănată" sau "cowboy caviar".

Aproape de sfârşitul acestui festin să încercăm să găsim şi un desert acceptabil, fără a face apel la brânzeturile din al doilea paragraf. Experţii ne sugerează un fruct african numit durian. Se spune că are un gust, divin, incomparabil, de cremă de vanilie şi migdale. În schimb, miroase oribil, a peşte intrat de mult în putrefacţie.

Răbdările prăjite propuse cândva de bunica erau, desigur, o glumă. Mă întreb dacă n-ar fi preferabile delicateselor de mai sus.
Citeşte mai multe despre:   păreri

Serviciul de email marketing furnizat de