Râme în ploaie

Au renunţat să se împotrivească fatalităţilor felurite şi supravieţuiesc, deşi mâlul îi trage la fund
● Sub ploaia rece de toamnă, Bu­cu­reş­tiul pare un oraş ridicat din nămol. Ca şi oamenii, ca şi destinele, ca şi copacii, ca şi casele, totul e din nămol. Gros şi lăbărţat, mustind de apă năclăită. Străzi cenuşii şi făpturi gri, cu suflete înnămolite, în vremuri plum­burii. Viaţa s-a chircit, biciuită de stropii căzuţi din cer, şi tremură udă leoarcă în bătaia vântului. O zi ide­ală pentru o sinucidere perfectă. Oricum, n-ar băga nimeni de seamă că s-a mai dus unul dintre ei. Cine, că toţi sunt înecaţi în propriile lacrimi şi abia dacă se mai zăresc? Unii s-au atâr­nat de nişte colaci de salvare, im­pro­vizaţi din niscaiva speranţe sfârtecate, şi se zbat să nu se scufunde. Alţii s-au lăsat în voia şuvoiului şi plutesc la întâmplare, mânaţi de curenţi năuci. Au renunţat să se îm­po­tri­veas­că fatalităţilor felurite şi supra­vie­ţuiesc, deşi mâlul îi trage la fund.
Pe o zi ca asta, până şi râmele se sinucid, într-atât sunt de deprimate de condiţia lor inferioară. De condiţia ce le obligă să trăiască mereu în întuneric şi umezeală. Ce altceva să le ofere soarta atât de zgârcită cu ele? Ce alt sfârşit mai bun? Poate agăţate, ca momeală pentru peşti, într-un cârlig de undiţă. Parcă e mai puţin sumbru decât un final previzibil şi banal în măruntaiele pământului. Chiar, noi, oamenii, ale cui momeli suntem? Ale viciilor şi virtuţilor care ne acaparează uşor-uşor, după ce la început ni se supun cu prefăcută docilitate, pentru ca apoi să ne subjuge tiranic? Ori ale noastre înşine? Dumnezeu ştie sau râmele?

● Stau tolănit în pat şi fac exerciţii de veşnicie. Da, nu strâmbaţi din nas, chiar nu glumesc! Păi, aşa, pe orizontală, mă voi eterniza. Rânduielile nu ne-au hărăzit altă intrare în lumea de apoi. Lungiţi pe spate, cu mâinile pe piept şi cu pleoapele trase peste ochi. Să tot veşniceşti astfel pregătit de marea călătorie... Rar se pome­neş­te ca morţii să plece dincolo în picioare, drepţi ca nişte lumânări încă neaprinse. Iar eu mă uit în tavan şi-mi închipui cum ar fi să nu mai fiu. Efemeritatea ne îngăduie fără res­tri­c­ţii, pe când vecia e rigidă ca un caporal şi de aceea mă scol, sătul de exerciţiul de prisos.

● În bezna opacă a nopţii îmi pare că suntem cu toţii nişte viermi ane­li­zi cu corpul lung. Vreo şase miliarde de râme, întinse în dormitoarele de catran ale Planetei. Asemenea prima­telor ascunse în glod, încetăm să ne mai opunem condiţiei de vietăţi superioare. Doar visul ne mai deosebeşte de lumbricus terrestris. Cel puţin aşa ne place să credem deocamdată.

● Plouă tuberculos. Văzduhul s-a întunecat. E un lichid vâscos, găurit din loc în loc de becuri strepezicioase. O lumină hepatică se căzneşte să îmblânzească noaptea. Strada e aproape pustie şi conturul i se des­lu­şeşte vag. În faţa blocului s-a oprit o salvare, scrâşnind rău prevestitor şi fleşuind roşietic. Două siluete co­boa­ră preocupate şi-o iau la goană spre uşa de la scara vecină. Sunt grăbite, şi asta le face să nu se sinchisească de rafalele apoase căzute întruna. Aud deja cumpăna vieţii cuiva cum scâr­ţâie alături, cum se tânguie a moar­te. Felinarele pâlpâie îngrijora­te, aşteptându-şi pacientul zorit de hâr­că. Culmea, ploaia miroase deja a spi­rt şi-a valeriană... Parcă şi-a formol.

● Dimineaţa asta are chipul ciupit de boală şi evit s-o privesc. Mă indispune teribil spectacolul urâţeniei. Calc atent printre băltoacele ivite ici-colo şi mă lupt cu gândurile nopta­tice. Trotuarul e plin de râme translucide, scoase din subteran de diluviul ce nu conteneşte. Ori a plouat cu râ­me? Bucăţele de carne albită, ne­miş­ca­te şi storcoşite de paşii trecă­to­rilor petrecuţi care-ncotro. Acolo, în afunduri, ar fi putrezit şi, ieşind la supra­fa­ţă, au sperat că vor scăpa. S-au în­şe­lat amarnic şi mă întreb cine le-o jelui...

● Vara, pe caniculă, soarele îţi ajunge să-ţi încălzeşti inima. Nu e ne­voie de altceva pentru a-ţi simţi cor­pul dogorind. Acum, zgribulit de frig, cauţi căldura în altă parte, în tru­pul altcuiva. Al iubitei sau iubitului şi zău că amorurile tomnatice au darul de a înviora orişicât tempera­tu­ra unei existenţe cel mai ades anoste.