Rani deschise: Reflectii despre comunism si fascism (IV)

de Vladimir Tismaneanu
Teroarea si ideologia au fost instrumentele prin care comunismul si fascismul au incercat sa intemeieze dominatia totala

La conferinta din luna aprilie, de la Potsdam, s-a discutat pe larg cum au fost posibile experimentele totalitare ale veacului al XX-lea. In interventia mea, am insistat asupra rolul partidului totalitar, instrument politic inventat de Lenin si adoptat ulterior de Mussolini si Hitler. Evident, rolul liderului a fost diferit in bolsevism si in fascism: Lenin era identificat cu partidul, cultul sau era de fapt cultul partidului ca instrument predestinat al indeplinirii planurilor Ratiunii in Istorie. Ca aceste planuri au esuat lamentabil tine de ceea ce numesc, pe urmele filozofului polonez Leszek Kolakowski, prezenta Diavolului in istorie. Un proiect utopic altruist, comunitatea egalitatii si justitiei, s-a convertit in universul concentrationar al stalinismului. Evident, originea raului se afla in chiar ostilitatea demersului originar in raport cu legalitatea burgheza ("drepturile formale") si cu proprietatea privata, privita drept sursa dintai a alienarii umane. Vechii bolsevici, confruntati cu ceea ce ei percepeau drept degenerarea doctrinei marxiste in despotismul asiatic stalinist, continuau sa cante osanale unei fictive logici a istoriei.
La procesul sau din martie 1939, Nikolai Buharin se referea, facandu-se ecoul unei faimoase teze hegeliene, la istoria universala drept tribunal universal. Viziunea conspirativa asupra istoriei, specifica bolsevismului, culmina in institutia procesului-spectacol. Era o revenire la epoca vanatorilor de vrajitoare, o cadere halucinanta intr-o prapastie psihologica si etica. Teroarea se universaliza, nimeni nu mai era ferit de efectele ei devastatoare. Comisarii afacerilor interne Iagoda si Ejov piereau si ei in acest sinistru angrenaj al suspiciunii. Intelectuali de mare renume se grabeau sa sustina teroarea. Louis Aragon scria ode pentru NKVD, iar un Bertolt Brecht sustinea ca in acele monstruoase procese culpabilitatea reala era irelevanta. Ce conta era sustinerea frenetica a Uniunii Sovietice si a legendelor staliniste.

Antifascismul ca pasiune politica a fost instrumentalizat de catre stalinisti pentru a sustine esafodajul propagandistic al Marii Terori. Mitul fortaretei asediate, esential pentru bolsevism din clipa aparitiei sale in 1903, era exacerbat in campaniile isterice impotriva inamicului "obiectiv" sau "subiectiv". Prezumtia de inocenta era abolita, iar crimele de gandire erau sanctionate cu pedeapsa capitala. Procesele-spectacol au reprezentat un fenomen unic in istoria totalitarismelor. Dramaturgia nazista a recurs la alte metode pentru a manipula masele fanatizate. Scopurile erau insa similare: degradarea individului, constructia unui univers al obedientei totale. Mirajul ideologic stalinist a mizat pe originile rationaliste ale marxismului.
Raymond Aron, marele sociolog francez de la a carui nastere s-au implinit recent 100 de ani, a explorat transformarea marxismului intr-o religie seculara manicheista, din care a disparut filonul critic. Bolsevismul a eliminat asadar dimensiunile umaniste si rationaliste din marxism, exaltand in schimb vointa istorica si proclamand infailibilitatea liniei oficiale asa cum era ea dictata de catre lider si acolitii sai. In acest scenariu, indoiala devine erezie si este pedepsita fara crutare. Stalin duce la paroxism exclusivismul leninist. Lenin, am mai spus-o, a practicat o viziune absolutista despre revolutie, s-a considerat pe sine posesor al adevarului absolut si a vestejit orice forma de ezitare. Intelectualii care s-au indoit de adevarul bolsevismului au fost stigmatizati drept deseuri umane.

La 60 de ani de la infrangerea nazismului, nu putem sa nu meditam asupra relatiilor atat de complicate dintre cele doua sisteme totalitare, ca si asupra similitudinilor dintre ele. Este important, in egala masura, sa admitem ca ambele sisteme au recurs la genocid ca parte a ambitiilor lor ideologice de a distruge intregi grupuri umane. Intr-un remarcabil articol aparut in New York Times, pe data de 15 mai 2005, Roger Cohen observa faptul ca ani de dezbateri nu au elucidat inca felul in care "fratii gemeni" ai secolului XX, comunismul si nazismul, trebuie priviti pe o scara a raului. Fara indoiala ca au existat diferente importante intre cele doua sisteme, si aceste diferente nu pot si nu trebuie minimalizate ori negate. In acelasi timp, cum scrie Cohen, "ramane surprinzator faptul ca crimele naziste au fost judecate la Nürnberg, cata vreme cele comuniste nu au ajuns vreodata in fata unui tribunal international".
Concluzia ziaristului american: "Rufele murdare ale comunismului nu au fost inca expuse la soare. Cautarea adevarului ramane o lucrare in plina desfasurare". Nu se pune problema unei competitii, ci a unor standarde universale in felul cum ne raportam la totalitarisme si la victimele lor. Singularitatea terifianta a Holocaustului nu umbreste cu nimic oroarea crimelor comuniste impotriva umanitatii. Scriitorul evreu rus Vasili Grossman a stiut acest lucru si l-a spus fara ambiguitati in romanul sau "Viata si destin".