După ce România şi-a amintit că e un stat social şi a încercat să-şi manifeste solidaritatea cu dezvoltatorii imobiliari prin intermediul legii dării în plată, observăm că guvernul său sesizează un deficit de imigranți sirieni şi nord-africani pe care vrea să-l corecteze pe baza parteneriatului strategic cu Germania.
Ca întotdeauna, statul român îşi asumă acest statut de membru al Uniunii Europene, ceea ce îi permite să fie vocal şi să ceară UE orice îi prisoseşte. E o lecție de demnitate ce o dă tuturor țărilor europene, care n-au înțeles ce să-şi dorească de la Uniune.
Una dintre țările „recalcitrante” este Marea Britanie, care are ca punct comun cu România faptul că n-a adoptat euro, are monedă națională. Ea sugerează că, în momentul de față în UE, şi-ar face locul unele obiceiuri nedemocratice. Şi atunci, din punctul de vedere al exercițiului democratic - fără a face paranteze şi referiri la ceea ce înseamnă democrația europeană - Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord – partener NATO, ca şi Turcia, ce nu prea are şanse de integrare în UE din motive care ne scapă - ține cont de interesul națiunii şi supune referendumului apartenența la Uniunea Europeană. Fiindcă Regatul Unit consideră că atunci când bați palma cu cineva, pecetluieşti o înțelegere care prevede că
drepturile şi obligațiile sunt clare pentru ambele părți.
În fine, dacă un stat atât de primitiv ca Marea Britanie înțelege lucrurile atât de simplist, poate că România este în situația de a o învăța cum să procedeze, pentru că, referindu-ne, din nou, la democrația europeană, britanicii refuză să accepte modelul: „Jawohl! Aşa e în UE”. Dar dacă ar fi să privim spre democrație, în general, nu spre felul cum o interpretează Germania, poate că românii ar trebui să fie cei care să învețe de la englezi.