Răstimp fanariot în zilele noastre

Emil Cioran exprima un gând preluat în literatura filozofică universală asupra naturii umane: "Umilinţele sunt lucrul cel mai greu de uitat". Multă umilinţă şi viaţă grea a însemnat pentru români epoca fanariotă. Fanariotismul a însemnat un meca­nism de exploatare mai eficient a Principatelor Române în folosul Înaltei Porţi Otomane prin intermediul domnitorilor fanarioţi. Pentru a justifica alegerea titlului meu, iată care sunt trăsăturile epocii fanariote descrise de istoricii români: 1. Deşi autonomia legislativă, judecătorească şi administrativă a Principatelor nu a fost niciodată încălcată, obiectivele dominaţiei străine s-au atins uşor prin controlarea pârghiei esenţiale - financiară - fără o dominaţie politică directă; 2. Întregul aparat de stat avea practic o singură preocupare: stoarcerea de cât mai mulţi bani de la populaţie; 3. Apă­sarea fiscală extrem de mare şi caracterul ei arbitrar şi imprevizibil datorat cererilor neîncetate ale Înaltei Porţi au făcut imposibilă orice acumulare de capital şi riscantă orice investiţie; 4. Dregătoria (toate funcţiile în stat) a devenit principalul mijloc de îmbogăţire şi, totodată, o directă invitaţie la corupţie; 5. Politicile fanariote au încercat fără succes să opreas­că fuga locuitorilor de pe moşii, pentru a scăpa de mulţimea dărilor, a clăcii şi altor apăsări fiscale; 6. Fana­riotismul a fost o perioadă de reforme extinse şi moderne care au eşuat tocmai din cauza arbitrariului Înaltei Porţi şi corupţiei.

Fanariotismul este cunoscut în literatura europeană şi pentru "diplomaţia bacşişului", a şpăgii am zice noi astăzi, cu ajutorul căreia fanarioţii dobândeau domnia, ofereau dre­gă­toriile sub forma simbolică a caftanu­lui. La fel se proceda pe întreaga scară ierarhică, până la cel mai mărunt sluj­baş al statului. Dar până şi fanarioţii au înţeles că îmbunătăţirea colectării taxelor şi impozitelor de tot felul nu e posibilă dacă plătitorul acestor contribuţii se află la cheremul stăpânilor nemiloşi şi lacomi. Degeaba. Nicicând nu s-a reuşit să fie micşorate beneficiile personale ale dregătorilor (stolnici, paharnici, serdari, isprav­nici, vătăşei şi dijmuitori). Astfel că în perioada fanariotă, mai ales după instalarea sa completă spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, în vistieria statului intrau 5%-8% din totalitatea birurilor şi taxelor de toate felurile adunate de stăpânire. Spre exemplu, ultimul domn fanariot muntean a sosit la Bucureşti în 1919 cu o datorie de 5 milioane de piaştri şi o suită de 820 de persoane. După numai trei ani, la încetarea domniei, vodă a reuşit să adune pentru el aproape 30 milioane de piaştri.

Astăzi, statul, deci cetăţenii, este îndatorat pentru ca băncile să fie salvate. Amicii oamenilor de stat sunt mai importanţi decât statul. Statul este fărâmiţat în feude de tot felul din care banul public dispare fără ca să producă  vreun bine public. Servi­ciile ce trebuie oferite cetăţenilor sunt tot mai reduse şi sub constantă ameninţare. Serviciile oferite clanurilor de apropiaţi ai Puterii sunt tot mai substanţiale. Mai bine zis nesimţite. Ideea de interes general, în această veritabilă călcare în picioare a statului, pur şi simplu dispare.

Mai auzim că demontarea statului este inexorabilă, pentru că el "este risipitor". E tot mai evident că lucrurile stau exact pe dos, fiindcă mult-aşteptata creştere economică nu vine, dar creşte necontrolabil angoasa socială. Performanţa, se zice, e mai importantă decât calitatea de serviciu public. Care performanţă? Aceea că cetăţenii sunt obligaţi să conteze numai pe ei, în timp ce privatizarea statului se face în folosul absolut nejustificat al grupărilor politico-afaceriste? Produsul esenţial al acestei subminări controlate a sta­tului e dezordinea. Ea loveşte dur viaţa cetăţenilor şi, în egală măsură, me­diul de afaceri.

Individualismul exacerbat născut din această creştere a nesiguranţei atât a cetăţenilor, cât şi a afacerilor - pe fondul delapidării statului - ne duce tot mai mult în lumea lui "homo homini lupus".