Ratarea in bocanci

Unora imi vine sa le spun: Nu te apropia, ca te scriu!
Mai devreme sau mai tarziu, totul devine povestire. Am vazut un film in care o musca rea isi injecta puiul in alta insecta si acesta se facea mare mancand-o pe dinauntru pe mama purtatoare. Ar trebui sa ma simt delator, nu povestitor, intrucat cam asta e si literatura. Numai ca, intocmai vietatii care-si lasa larva in burta straina, in modul cel mai natural cu putinta, fara sa aiba memoria unei vini, la fel cei care se apropie prea mult de mine si ii scriu nu se recunosc in schita, nuvela ori romanul delatiune al jivinei purtatoare ce sunt. M-au injectat cu o absurditate - rareori cu o fericire - din viata lor si nici nu le pasa. Absurditatea creste in mine. Daca n-o dau afara, ma macereaza si ar putea sa ma termine. Daca n-o denunt - vreau sa zic - la vreme intr-un text. Daca n-o mut printr-o povestire in stomacurile cititorilor. Literatura e un drept la paraciune, insa unul pe care nici un parat n-o sa-l conteste in tribunal. E un care pe care, intre agresor si victima. Rolul se schimba in timp si nimeni nu mai stie cine e victima si cine donatorul de subiect parazit.

Iata cum mi se intampla o povestire. Nu intereseaza cum o scriu, ci doar cum am fost injectat cu un subiect latent in urma cu douazeci de ani. Formula - eu nu scriu romane, mie mi se intampla romane - am imprumutat-o de la un prieten si mi se potriveste atat de bine, incat regret ca nu am inventat-o. Dar nu prea mult, deoarece sunt convins ca nu e a lui, ca vine din alt cap. Ei, bine, m-am nimerit intr-o statie de autobuz cu un ins cu care, vrand, nevrand, a trebuit sa conversez. Nu cred sa existe un singur cititor care sa nu fi trebuit candva sa discute in dorul lelii pana la sosirea tramvaiului sau a autobuzului cu un pisalog cu care n-ar fi avut nici un chef sa vorbeasca. Zilele ne sunt pline de tot felul de "n-am avut incotro". Insul se bucura excesiv ca m-a intalnit, dar dupa ce a urcat langa mine in inghesuiala din masina si a inceput sa-mi sufle in obraz un damf coclit din betia de seara trecuta informandu-ma, asa, ca de la un spirit superior la alt spirit superior, ca lucreaza la un tratat de limba greaca arhaica, mi-am dat seama ca desi nu stiam de cand, stiam totusi de unde sa-l apuc. Era mitomanul alcoolic care, ca sa scape de sentimentul ratarii la trezire, injecteaza in cine sta sa-l asculte un pui vorace de insecta cu probleme genetice conceput la chef. Nu era insa numai atat. Revarsarea aceea de sinceritate, de abur ranced si de devotament - urcase in autobuz cu mine, desi avea treaba in alta directie! - se motiva prin aceea ca in urma cu douazeci de ani ii publicasem doua articole, iar cu banii de pe articole isi cumparase niste incaltari. "Ii port si acum - mi-a zis el facandu-mi complice un semn catre picioare - , n-am avut niciodata niste bocanci mai buni."

Fusesera primele si ultimele sale articole publicate. De fapt, n-a mai scris nimic, deoarece, o data cu primii sai bocanci adevarati, i s-au modificat abrupt si parerile despre sine. S-a vazut dintr-odata om mare sortit pentru lucrari mult mai importante, decat un numar de articole, cu care poti pacali redactiile ca sa-ti cumperi ghete, camasi, carnati si sa-ti platesti chiria. In lumea scriitoriceasca, se spune: s-a tampit brusc si definitiv. Dupa ce a coborat, luandu-si si mirosul de acru si statut cu el, m-am intrebat: oare cate vieti voi fi stricat dandu-le o sansa la bocanci, desi ele s-ar fi socotit perfect implinite si in tenisi?