Referat despre tâmpiţi şi tâmpenie

Tâmpenia e o nebunie scurtă. E ca şi cum ai spune: "Am fost un timp nebun, dar mi-a trecut". Fac tâmpenii şi oamenii perfect sănătoşi la cap.

Datorită acestui fapt, că oricine poate să facă o tâmpenie, să se tâmpească o vreme sau să se simtă bine cu tâmpiţii, cuvântul conţine şi un coeficient naţional de alint. Soţia, care conduce familia cu o anume autoritate, îşi mângâie soţul, de felul său mai moale, spunându-i "tâmpiţelul meu". Între ele, femeile se întrec care are un bărbat mai nevolnic lăudându-i neroziile: "Să vezi de ce a fost în stare tâmpitul meu!".

Trebuie să fii tâmpit de tot, ca să te superi pentru tot restul vieţii pe omul care te-a făcut tâmpit. În definitiv, e un gen de luare în seamă. Poţi fi tâmpit fără să fii prost. Poţi fi tâmpit pentru unii, şi exact pentru aceleaşi motive providenţial pentru alţii. Nu-i un blam, e mai mult o stare de spirit, o definiţie, un talent autohton. Nu-s rare cazurile în care cel mai tâmpit dintre cunoscuţi şi colegi ajunge mare. Cuvântul nu are corespondenţe complete în alte limbi. Pe aproape, găseşti în toată lumea nişte vorbe asemenea. Nu se suprapun însă nicăieri cu absolut sens.

Nu-i pentru prima oară când românul vede o relevanţă într-o slăbiciune. Explicaţia trebuie să fie una de genul: când nu poţi s-o tratezi, te împrieteneşti cu boala. Câţi oameni nu discută cu o doză de şăgălnicie şi înţelegere despre reumatismul lor?

Câţiva rafinaţi s-au scandalizat la observaţia preşedintelui, cum că şcoala scoate tâmpiţi şi filozofi, în loc să producă meseriaşi şi minţi cu simţul utilului social. Prin anii 1950, un deţinut politic, să-i zicem Vasile Potingă, l-a întrebat pe procurorul care-l ancheta şi-l bătea zilnic de când îl arestase: "Domnule procuror, dumneavoastră aţi mai făcut şi altceva în aceşti cinci ani de când vă ocupaţi de mine?".

"Păi bine, mă, nenorocitule, am mai avut eu timp şi de altceva?", i-a răspuns plin de năduf omul legii. Riscând încă o mamă de bătaie, deţinutul politic şi-a permis o cugetare: "Înseamnă că atunci când sunteţi întrebat ce meserie aveţi, dumneavoastră o să spuneţi că sunteţi de meserie Vasile Potângă".

Mulţi ziarişti şi mulţi politicieni au motive să spună că meseria loc e Traian Băsescu. Dacă le iei subiectul Băsescu, nu mai ştiu ce să zică.
Şi eu am făcut tâmpenia să scriu vreo trei ani numai despre Ion Iliescu. E singura meserie - aceea de Ion Iliescu - pe care, practicând-o, am ajuns s-o regret. Nu spun că Traian Băsescu n-a spus o tâmpenie, fiindcă-i stă în posibilităţi şi a mai dovedit-o.

Spun doar că şcoala românească de toate gradele a dat ţării generaţii întregi de tâmpiţi cu diplomă. Toţi cei care şi-au plătit pe sub mână examenele, licenţele, doctoratele, corigenţele au dreptul să se numească tâmpiţi atestaţi. Unii se pot vindeca. Trecând anii, mai pot recupera pe căi individuale ceva din ce trebuiau să primească la şcoală şi n-au primit.

Însă, oricâte noi certificări de calitate vor dobândi, peste ele va rămâne întotdeauna diploma de ins care s-a dedat la tâmpenii. Asta ca să nu-i mai pun la socoteală pe miile de profesori ajunşi la catedră în temeiul unor diplome cumpărate şi cu însoţire neoficială de tâmpiţi. Preşedintele n-a făcut altceva decât ce facem tot timpul toţi: îi conferim noi atribute româneşti formulei "tâmpit, dar cu diplomă".