Regele

CIORNE
Intrarea Ateneului Român. La decorul ştiut – monumentul de Crist al lui Eminescu, teii, iarba – se adaugă, pe trepte, într-o aliniere solemnă, garda de onoare. Vechile uniforme regale îmbracă trupurile unor adolescenţi instruiţi să nu clipească. Majestăţile lor, Regele Mihai şi Regina Ana, oferă un concert. Motivul, scrie în invitaţie, este menit celebrării nunţii de diamant. Tot 60 de ani se împlinesc şi de cînd Regele a fost îmbrîncit afară din ţară de expansiunea sovietică. Coincidenţă?

CIORNE
Intrarea Ateneului Român. La decorul ştiut – monumentul de Crist al lui Eminescu, teii, iarba – se adaugă, pe trepte, într-o aliniere solemnă, garda de onoare. Vechile uniforme regale îmbracă trupurile unor adolescenţi instruiţi să nu clipească. Majestăţile lor, Regele Mihai şi Regina Ana, oferă un concert. Motivul, scrie în invitaţie, este menit celebrării nunţii de diamant. Tot 60 de ani se împlinesc şi de cînd Regele a fost îmbrîncit afară din ţară de expansiunea sovietică. Coincidenţă?

Primii invitaţi îşi ocupă în linişte locurile în sală. Pe cei mai mulţi îi cunosc. Cărturari, înalţi prelaţi, vîrfuri ale diplomaţiei, politicii şi armatei. Nu particip prima oară la un concert găzduit de Ateneul Român. Dar astăzi trăiesc o emoţie cu totul specială. Am venit împreună cu fiica mea, Alice, meloman cu graficul concertelor mereu la zi. Firul electric al acestei emoţii, o simt, trece prin toţi ceilalţi. În minutul anunţat, în loja centrală ia loc familia regală – Regele Mihai, Regina Ana, Principesa Margareta, Principele Radu. Sala se ridică în picioare. Regina Ana – doar lumină şi zîmbet – salută invitaţii. Regele, portret aliat mai degrabă cu bronzul şi marmura statuilor, nu gesticulează, nu rîde, nu face gesturi de prisos. Mie, celui obişnuit cu şefii de stat care bîţîie şi îşi vîră deştul în nas, îmi pare că regele vine din altă lume. El oricum vine din cartea de istorie, unde se va şi întoarce. Orchestra Filarmonicii intonează, sub bagheta lui Horia Andreescu, Rapsodia nr. 2 a lui George Enescu, apoi piese din repertoriul clasic. În loja regală – preşedinţii Ion Iliescu şi Emil Constantinescu, premierul liberal Călin Popescu Tăriceanu. Concertul se încheie în ropote nesfîrşite de aplauze. Aplauzele nu sînt îndreptate spre orchestră, ci spre Rege. În stînga mea este minunata actriţă Oana Pellea. Aplaudă cu lacrimi în ochi. Oana Pellea adună în expresia ei tot ce nu pot povesti cuvintele mele. Regele, în picioare, pare a fi încercat şi el de o lacrimă. Scoate, cu un gest care se decupează rar, o batistă, o duce spre ochi, apoi gestul se opreşte la jumătate. Regii nu au voie să plîngă. Niciodată. Nici cînd se întorc după 60 de ani. Dacă plîng, lacrimile regilor nu pot fi decît din bronz. Pe pereţii Ateneului, în pictură, familia regală, înconjurată de popor, salută de pe cal, în marile momente de istorie ale neamului. Iată-l, pe cal alb, pe Ferdinand Întregitorul şi pe Regina Maria la momentul Marii Uniri.

În foaier, m-am apropiat de Rege şi am cutezat să îi spun: A fost ca o reîncoronare, Majestate! Nu ştiu dacă Regele m-a auzit, dar ce importanţă are! În preajmă – regi, regine, duci, principi din marea familie regală a Europei. În preajmă, România emblematică a bunicilor mei, înaintea prăbuşirii în stepele siberiene.

P.S. Acum o lună şi jumătate, un individ care se recomandă consilier la Cotroceni şi cu care împart o nefericită coincidenţă onomastică, a scris un articol mizerabil prin care minimalizează regalitatea. La noi şi în lume. Cine i l-a comandat? De ce îl urăşte Traian Băsescu pe Rege? Vom afla într-o zi. Nu foarte tîrziu. Întrebat de ce a lipsit de la acest moment care a adunat personalităţi de frunte ale lumii europene, Traian Băsescu a răspuns cu o mojicie. Ce fericire că a absentat! Bronzul statuii regelui nu poate face corp comun cu aluatul din care e compus vremelnicul nostru preşedinte manelist.