Remaniere şi coabitare

Conform articolului 85 din Constituţie, "în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului, Preşedintele revocă şi numeşte, la propunerea primului ministru, pe noii membri ai guvernului”. Această prevedere, pentru cazuri excepţionale, oferă posibilitatea completării componenţei Guvernului fără aprobarea Parlamentului – cel care acordă votul de încredere echipei guvernamentale, în ansamblu. Cu toate acestea, dacă prin propunerea de remaniere se schimbă structura sau compoziţia politică a Guvernului, preşedintele nu va putea numi noul ministru, la propunerea premierului, decât pe baza aprobării Parlamentului.

Deci, principiul fundamental este acela că pemierul işi face echipa, care este aprobată în bloc de către Parlament, odată cu programul de guvernare. Poate refuza Preşedintele, după votul Parlamentului, numirea guvernului? Nu cred. Când însă e nevoie de "peticirea” guvernului (pentru motive de demisie etc.), cine trebuie să aibă rolul determinant – premierul sau preşedintele?

În mod normal, în prelungirea procedurii constituţionale, după părerea mea, tot premierul ar trebui să aibă rolul principal. În practică, însă, preşedintele şi-a transformat participarea la această procedură în drept de veto. Curtea Constituţională a propus un compromis – preşedintele nu-şi poate exercita dreptul de veto decât o singură dată. Rămâne însă întrebarea dacă ar putea să îşi exercite acest drept de veto şi în situaţia remanierii ce presupune şi o aprobare prealabilă a Parlamentului (art. 85 alin. 3).

De fapt, preşedintele şi-a exercitat dreptul de veto, în câteva situaţii, pentru a-l determina pe premier să nu procedeze la remaniere fără a-l consulta asupra persoanei ce urmează a fi propusă.

În cazul remanierii "clasice", lucrurile rămân deci "în coadă de peşte”, preşedintele neputând să acţioneze decât dacă premierul porneşte procedura.

De aceea, Traian Băsescu a inventat un mecanism mai complex pentru ,,remanierea" forţată a guvernului, bazându-se pe articolele 109 şi 105 din Constituţie. Pentru a pune în aplicare acest mecanism, Băsescu avea nevoie însă de parteneri... Articolul 109 din Constituţie - ce vizează răspunderea ministerială - stabileşte că preşedintele poate dispune suspendarea din funcţie a miniştrilor faţă de care a început urmărirea penală (în cazul trimiterii în judecată suspendarea operează de drept). Pentru a pune în aplicare această procedură, era nevoie ca şefii parchetelor "să înţeleagă” cine este ministrul vizat de o eventuală "remaniere”,  iar în Parlament să nu funcţioneze o majoritate "ostilă”. Exemplele cele mai cunoscute sunt cele ale miniştrilor Atanasiu şi Chiuariu, fiind aduşi, în locul lor, ministri mai "docili” (spre exemplu "independentul” Predoiu).

Pentru că acum acest mecanism este mai greu de pus în aplicare datorită compunerii actuale a Parlamentului (vezi refuzul Parlamentului de a intra în acest joc în cazurile Borbely şi Dobre - chiar daca aceştia nu mai erau membri ai cabinetului), Traian Băsescu a mutat formula de atac asupra guvernului utilizând ANI, în baza articolului 106 din Constituţie, care stabileşte că funcţia de membru al guvernului este incompatibilă cu exercitarea altei funcţi  publice de autoritate, cu excepţia celei de deputat sau senator.
Pe această bază, au fost şi sunt atacaţi, individual sau simultan, membrii guvernului, în campania electorală sau în afara ei.
În rest, coabitarea funcţionează bine...

Iar în ceea ce priveşte revizuirea Constituţiei, cred că ar trebui pregătite, de fapt două Constituţii - cea pentru perioada cât mai este preşedinte Traian Băsescu (în care să se stabilească ce nu are voie să facă un preşedinte şi alta după aceea...