Retragerea în garnizoană

E târziu şi luptele ne-au obosit. Inventarele linguriţelor ne-au tocat mărunt nervii. Ne-am făcut mici, sub propria dorinţă de a deveni mari. Creştem şi ne ruşinăm de faptele noastre, mai ales dacă ele trec pe sub parafa elegantă a vreunui justiţiar de ocazie. E târziu şi garnizoanele au program scurt. Ne temem că nu ne vor mai primi înapoi, dacă nu strângem taraba acum, cât încă mai e lumină afară, cât încă se mai aud maşini pe străduţa cu nume de prenume şi prin oraşul cu must pe pleoape. E târziu şi în apartamentele mici de lângă parc stau să plesnească siguranţele, din cauza firelor uitate neglijent de unul, de altul, în graba permanentă de a termina ce nici nu apucăm să începem. Se face întuneric în aceste locuinţe de ocazie şi electricienii nu vor să ne răspundă la telefon. Îl lasă să sune surd, căutându-şi alte lucrări, poate mai bănoase, poate mai simple, poate mai apropiate de casa în care îi aşteaptă, cuminţi, copii, părinţi şi parteneri de viaţă. E târziu şi, dacă nici acum nu ne daţi drumul de aici, dacă nici acum nu vi se face milă de noi, o să ne declarăm învinşi, doar ca să putem pleca. Vrem înapoi în garnizoană, chiar dacă acolo e mai frig decât pe străzile pustii de septembrie şi de nimic, vrem înapoi în garnizoană, chiar dacă nu se dă mâncare caldă la orele stabilite, chiar dacă n-avem voie acolo cu chitara şi cu vocea cristalină. E târziu, a venit momentul să ne retragem din procese, să ne lăsăm cuprinşi de singura certitudine valabilă şi cu adevărat independentă: timpul. Ne apucă durerea de cap când ne dăm seama câte secunde şi câte baterii de 1.5 am folosit pe această inutilă şi exasperantă aşteptare. Ne ia cu ameţeală şi cu chef de vin roşu când realizăm cu câtă dăruire am ţinut de cald anotimpurilor dezacordate, plutind pe sub nivelul grav al tonalităţilor inventate. E târziu şi parcă trăim în junglă. Nu se mai ştie ce-i şoapta, vocile noastre imită zgomote din natură şi dialoguri între urşi, obligându-ne să refacem urgent lista cu necesarul zilnic de medicamente. E târziu şi algoritmul cuvintelor ne joacă feste, alcătuind greşit un clasament cu muguri şi castane căzute noaptea din perete. Cântece de inimă albastră se diluează în cântece de închisoare sau de pârnaie, pe limbajul comun. Acordurile mint şi ochii uită. E târziu şi nu ne e dor de nimic tocmai pentru că ni se face dor de prea multe. Drumul scurt e drumul înapoi. E târziu, aşa de târziu şi ştiu că a mai fost şi altă dată târziu. Nu suntem originali, originalitatea nu se mai punctează la BAC cu aceeaşi forţă cu care se puncta până de curând în viaţă. E târziu şi în galopul disperat spre garnizoană ne-am fracturat toate abecedarele. Strănutăm pe rând şi deschidem ochii deodată. Ne apropiem de casa de metal a inimilor greoaie şi ni se face frică să nu cumva să fie degeaba. Am ajuns la poarta încuiată cu trei fire de viţă de vie şi ne e milă să o forţăm. E toamnă. Se culeg strugurii.