Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
E practic oficial faptul că recesiunea care afectează România e mult mai gravă decât cea prevăzută şi că ea începe să se încadreze în ceea ce s-ar putea numi "scenariul cel mai rău", varianta pe care analiştii o iau în calcul, de regulă, numai teoretic, pentru poziţionarea coerentă a diferitelor strategii.
Într-o astfel de situaţie specială, e nevoie de măsuri speciale. Nu mă refer doar la măsuri ce ţin strict de zona economico-financiară. E nevoie şi de o atmosferă socială pozitivă, favorabilă, în care ar urma să fie aplicate aceste măsuri. Ele pot avea efect doar dacă România e ferită de convulsii, de fenomene de pauperizare gravă şi, nu în ultimul rând, în condiţiile în care cei conduşi mai au încredere în cei care conduc. Şi mai au o speranţă. Numai acest lucru poate asigura stabilitate atunci când economia pare să o fi luat razna. Când salariaţii se împrumută de la FMI pentru a-şi da salarii. Bani pe care tot ei îi vor rambursa mai târziu.
Cred că suntem departe de drumul corect, din acest punct de vedere. Pentru că lipsesc două elemente-cheie. Pe de o parte, administraţia centrală pare lipsită de autoritate. Premierul cere de luni şi luni aceleaşi măsuri inutile. Şi oricum nici măcar ele nu sunt aplicate de cineva. Funcţionarii publici nu se mai gândesc decât la listele de reducere de personal. Mai mult, Emil Boc pare mai interesat să verifice voinţa politică a altora - partide, grupuri parlamentare - decât să urmărească eficienţa măsurilor Guvernului în plan economic.
Pasiunea ştiinţifică şi poate un gând ascuns al premierului (poate şi al celui care îl îndrumă de la Cotroceni) pun în pericol acum substanţa reformei din învăţământ. Cine se mai încurcă însa în amănunte?
În al doilea rând, se dizolvă din ce în ce mai mult ideea de solidaritate între cei care conduc şi cei conduşi. Problemele celor două segmente par tot mai diferite. Ţările în care trăiesc aceşti oameni par diferite. În condiţiile grele din România, nu poţi doar mima solidaritatea. Simpla reducere, de pildă, a salariilor miniştrilor cu 20% nu va fi percepută decât ca un act de faţadă dacă nu va fi inclusă într-o politică generală, responsabilă.
A fost nevoie să vină FMI să constate că, faţă de 2004, la finalul guvernării PSD, într-un an electoral, când cheltuielile bugetare reprezentau doar 4,5% din PIB, la sfârşitul anului 2008, ele reprezentau 8,6% dintr-un PIB mult mai mare. "Regimul Băsescu" a risipit banii publici pentru a-şi întreţine clientela politică, iar acum Emil Boc dă lecţii de austeritate!
Dacă însă, în condiţiile grele ale acestui an, vrem să construim încrederea necesară pentru menţinerea păcii sociale, e nevoie să arătăm mai multă atenţie faţă de banul public şi înţelegere reală pentru interesele diverselor categorii sociale afectate de criză. Nu e momentul să fie tratate de sus nici sindicatele, nici patronatele. Nu există o "cauză a Guvernului" pe care acesta să o apere, în sine, independent de ceea ce este necesar pentru angajatori, angajaţi sau pensionari. Serbările frivole şi campaniile publicitare plătite din buget sau mesajul, întreţinut mereu, potrivit căruia banul ţării merge pe sporuri de lux pentru directori şi soferi, lărgeşte prăpastia între talpa ţării şi pălăria ei.
În peisajul acesta trist şi arid, iată că noi decidem să dăm, oficial, o bună parte din banii împrumutaţi prin FMI la consum. Ca să mai plătim câteva luni pensii şi salarii. Ca să cumpărăm linişte socială. Ca şi cum până azi am fi generat proiecte de dezvoltare suficiente şi acum aşteptăm rezultate. De fapt, nu e vorba decât despre cosmetica electorală. E o premieră istorică: campania lui Traian Băsescu, în aceste condiţii, va costa miliarde de euro. Fără nici o exagerare. Iar aceşti bani sunt luaţi cu împrumut nu de Băsescu, ci de noi toţi. Noi îi vom da înapoi generaţii la rând. Sigur că pensiile şi salariile trebuie plătite.
Dar îndrăznesc să spun că această nevoie e continuă. Nu se opreşte în noiembrie. Ea va fi satisfăcută doar de o economie funcţională, nu de împrumuturi mâncate cu lingura.
În decembrie se termină anul, se termină mandatul preşedintelui şi se termină banii. România va continua să existe, cu siguranţă. Ea poate trăi şi fără Băsescu, dar va avea nevoie, în continuare, de bani şi, în acel moment, nu va mai avea decât datorii. Se tot vorbeşte despre "modelul Obama" mai serios sau mai aiurea. Mie îmi pare grav faptul că actualul preşedinte a preluat din America doar nivelul cheltuielilor de campanie, ca să transforme ţara toată, pentru o toamnă, în afiş electoral.
Citește pe Antena3.ro
