Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Datele economice nu mint: producția industrială scade, consumul încetinește, inflația mănâncă din puterea de cumpărare a populației, iar sentimentul din mediul privat este dominat de neîncredere și incertitudine. Modul în care autoritățile aleg să acționeze acum va determina dacă România se va prăbuși într-un haos politico-economic sau va începe o etapă de transformare și refacere. Suntem într-un moment (încă unul dintre cele hotărâtoare din ultimii 35 de ani) în care trebuie să ne restabilim ferm direcția de mers.
Paradoxul este că România nu duce lipsă de ținte și de oportunități. Dimpotrivă. Aderarea la OCDE, fondurile europene, proiectele din PNRR, mecanismele de finanțare precum SAFE - toate acestea reprezintă tot atâtea șanse de modernizare accelerată și de dezvoltare a societății. În teorie, avem acces la capital, la expertiză și la piețe. În practică însă, aceste oportunități pot fi irosite pentru că nu sunt însoțite de un ingredient esențial: încrederea. României îi este greu să exporte încredere, mai ales pentru că încrederea nu se construiește prin pompoase declarații politicianiste, ci prin consecvența unor fapte și acțiuni concrete.
În răstimpul bâlbâielilor politice ale României, mediul ei de afaceri se străduiește să țină sus steagul construcției unei piețe economice emergente și nu cere privilegii. Dar cere ceva mult mai prețios decât valorează la un loc toate contractele „date” pe cumetrii, coțcării, aranjamente și corupție: cere transparență, predictibilitate și stabilitate. Aceasta este, de fapt, linia de demarcație dintre economiile care cresc sustenabil și cele care rămân captive în cicluri de volatilitate. Investițiile nu sunt acte de optimism abstract și nici consecința „aranjamentelor” de culise din diverse birouri ministeriale; ele sunt decizii calculate, bazate pe reguli clare și pe anticiparea comportamentului statului. Or, atunci când regulile se schimbă frecvent, când politica fiscală și cea economică devin imprevizibile și când semnalele publice sunt contradictorii, capitalul devine precaut, ocolește - sau pleacă.
În acest context, cel mai mare risc pentru România nu este o recesiune tehnică, ci erodarea credibilității. Un eventual downgrade de rating nu ar fi doar o ajustare contabilă, ci un semnal puternic că direcția pe care o apucăm este greșită. Costurile de finanțare ar crește, presiunea pe buget s-ar amplifica, iar efectele s-ar propaga rapid în economie, de la companii la cetățeni.
Există o cale de a evita acest scenariu. Ea nu presupune măsuri spectaculoase, ci decizii coerente. În primul rând, disciplina fiscală trebuie să devină o prioritate reală, nu doar declarativă. Regimul fiscal nu trebuie să mai fie un populist instrument de șantaj la adresa companiilor cărora li se impune „solidaritatea socială”. Nu prin creșteri bruște de taxe care sufocă mediul economic vom însănătoși bugetul național, ci printr-o reformă a cheltuielilor publice. Statul are o problemă de eficiență, nu doar una de venituri. Fiecare leu cheltuit trebuie să genereze valoare pentru societate, nu doar să acopere dezechilibre și nici să finanțeze orgoliile vreunui baron înscăunat „pe veci” la vreun județ sau ale vreunei primărițe ce se crede făcătoarea de minuni a partidului.
În al doilea rând, este nevoie de respectarea angajamentelor europene. Nu doar pentru că sunt condiționalități formale, ci pentru că ele oferă un cadru de disciplină și reformă. PNRR nu este doar un instrument de finanțare, ci o hartă de modernizare. Ignorarea sau amânarea reformelor asumate va transmite un semnal periculos: că România preferă soluțiile pe termen scurt în detrimentul celor sustenabile, că alege să se afunde într-o mlaștină naționalist-populistă în loc să pășească demn pe calea unei dezvoltări lipsite de discursuri demagogice.
În al treilea rând, relația dintre stat și mediul de afaceri trebuie recalibrată. Nu pe baza unei retorici de adversitate, ci a unui parteneriat autentic. Mari și mici, companiile au demonstrat, în ultimii ani, că pot susține economia chiar și în condiții dificile: au plătit taxe, au menținut locuri de muncă, au continuat să investească. Este momentul ca și statul să ofere același tip de angajament - unul bazat pe stabilitate și respectarea regulilor jocului.
De fapt, miza este mai profundă decât pare. Nu vorbim doar despre indicatori economici, ci despre modelul de dezvoltare al României. Vrem o economie bazată pe investiții, inovare și competitivitate? Sau una dependentă de consum volatil și intervenții ad-hoc? Și să știți că răspunsul nu ține de contextul global - pe care nu îl putem controla -, ci de deciziile interne. Criza din 2008-2010 și mai apoi blocajele induse de pandemia de COVID-19 ne-au arătat că România are capacitatea de a recupera decalaje. Dar au arătat și că poate rata oportunități atunci când deciziile sunt amânate sau incoerente. Pe scurt, nu lipsa resurselor e problema, ci riscul de a le gestiona greșit.
Astăzi, pare să fi ajuns din nou într-un astfel de moment: direcția și obiectivele naționale par a deveni subiect de îndoială și polemică politică. Când lumea e instabilă, predictibilitatea devine cel mai valoros activ economic.
Dar tocmai predictibilitatea este ceea ce România riscă să piardă, odată cu pierderea direcției de parcurs.
Daniel Apostol este editorialist, analist economic și expert în politici publice, fondator România Durabilă.
Citește pe Antena3.ro
