România, devalorizată şi îngenuncheată

Toate sondajele şi evaluările recente, din România sau ale UE, demonstrează că şcoala în ţara noastră se află într-o stare de gravă precaritate şi cu un impact tot mai scăzut asupra destinului tinerilor şi familiilor din care provin. Cifrele sunt groaznice. Starea de analfabetism real cuprinde practic 40% din respondenţii sondajelor. Şcolarizarea în scădere, pierderea respectului pentru educatori ca şi ştergerea diferenţelor de cali­tate în evaluarea profesorilor sunt reperele unei Românii în stare de "şandrama". Eşecul şcolar în creştere este sursa unei triple nenorociri: pentru naţiune, pentru familie şi pentru elevi. Ataşamentul profund şi neabătut de peste 150 de ani al românilor pentru serviciul public al educaţiei naţionale se confruntă dur cu deprecierea de facto a şcolii. România nu joacă acum cartea socie­tăţii cunoaşterii, deci a educaţiei tot mai ample şi înalte, ci parcă joacă o altă carte,  înjositoare, a barbutului societăţii fără şcoală. În loc să ne aflăm într-o mişcare autentică, cu scopuri bine definite, trăim o incompetenţă bine definită într-o autentică nemişcare.

Zilele trecute, în discursul despre starea naţiunii americane, preşedintele Barack Obama spunea răspicat că menţinerea rolului conducător în cercetare şi tehnologie este crucială pentru succesul Americii şi că "dacă vrem să câştigăm viitorul va trebui să învingem în cursa pentru educaţia copiilor noştri". Şi, mai mult, "dacă vrei să faci diferenţa în viaţa naţiunii noastre, dacă vrei să faci diferenţa în viaţa unui copil, fă-te profesor. Ţara ta are nevoie de tine".

Cum vă sună aceste cuvinte în comparaţie cu pălăvrăgeala politicienilor noştri în aceeaşi materie?

Când vom înţelege cu adevărat că învăţământul, el şi numai el, e piatra unghiulară a destinului naţional într-o lume în care creaţia, munca de performanţă, productivitatea superioară fac diferenţa între ţări bogate şi ţări sărace? Când vom recunoaşte că materia cenuşie e cea mai de preţ materie primă? Orice reformă economică, orice încercare de a spori avuţia ţării şi orice tentativă sinceră de a depăşi ruptura dintre guvernanţi şi guvernaţi au ca punct de plecare şcoala. Nu toţi cei care urmează şcoala vor izbândi la nivelul înaltei performanţe, dar toţi vor fi scutiţi de umilinţă şi de neputinţă. Altfel spus, e vorba despre capacitatea de a se supune disciplinei învăţării, de a se obliga la o muncă dificilă pentru a atinge un statut de om respectat, pentru că ştie ce înseamnă o anume profesie, o anume meserie, o anume performanţă. Renunţarea la şcoală e calea împotmolirii într-o viaţă lipsită de încredere în sine, de şansa unui destin cumsecade. Când politica se rupe de aceste simple şi eterne adevăruri, când ignoră că de fapt totul începe în şcoală, şcoala nu-şi mai poate dovedi imensele calităţi. O şcoală în care elevul e devalorizat şi considerat inferior pentru că şcoala nu mai e capabilă să-i susţină personalitatea intelectuală  nu mai e de fapt şcoală. Suntem români doar pentru că nu putem fi altcineva sau pentru că ne-am educat să fim români şi să ne placă să fim aşa?

Eu cred că mâna invizibilă care-i călăuzeşte pe români prin istorie nu poate tolera la nesfârşit atâta nedreptate şi va întoarce norocul în favoarea acelora care sunt tot mai îndepărtaţi de la o soartă mai dreaptă, de la un viitor construit prin şcoală şi educaţie înaltă. O prietenă crede însă că acea mână, cel puţin pentru moment, e cam paralitică. Şi totuşi eu cred că vom salva adevărul din mâinile răpitorilor săi. Versurile lui Goga mai au încă ecou: "şi duce unda gânditoare/ Durerea unui neam/ Ce-aşteaptă, de mult/ O dreaptă sărbătoare".