România, încotro?

Astăzi, întrebarea inevitabilă este dacă nu cumva am suferit o nouă înfrângere.

Cum spuneam într-un alt articol, România suferă de mai multe boli din care cea mai grea, acum, este că nu ştie încotro să-şi îndrepte paşii. Din păcate nu e ceva nou. Încotro se îndrepta România după marea reîntregire naţională din 1918? Sursa cea mai importantă de creştere economică a reprezentat-o sistemul preţurilor, taxelor şi impozitelor distribuite mai ales pe seama ţăranilor a căror putere de cumpărare a scăzut continuu, ajungând în 1938 la circa 60% faţă de 1929. Deşi exportul a crescut aproape exclusiv prin produse agricole şi petrol, această ofertă a fost net dezavantajoasă. În 1938, valoarea tonei de export era de peste 7 ori mai mică decât valoarea medie - 23 de mii de lei - a tonei de import. Iar mortalitatea infantilă era de 182,5 copii morţi sub vârsta de 1 an la 1.000 de naşteri vii. În Franţa, cifra mortalităţii era de 65,6. Comunismul, în ciuda eforturilor încordate de dezvoltare, ca efect al unor politici de investiţii anti-economice, nu realizează saltul anunţat. Deşi producţia industrială, după 45 de ani de socialism, sporeşte de 50 de ori faţă de 1938, decalajul faţă de Europa dezvoltată creşte dramatic. Spre exemplu, dacă raportul PIB-urilor pe locuitor în 1938 era de 1,00 la 3,76 faţă de Franţa, în 1989 el este de 1,00 la 9,15.

Judecata de valoare asupra mersului istoriei ne raportează obligatoriu şi la Revoluţia din decembrie 1989. Titlul acestui articol este cel al cărţii mele apărută în 1995. Citez: "Am gândit atunci şi cred şi acum că Revoluţia ne-a descătuşat spre a fi în măsură să ne asumăm destinul, spre a reuşi ceea ce istoria noastră nu a mai cunoscut: desprinderea de subdestin prin clădirea unei Românii moderne." Astăzi, întrebarea inevitabilă este dacă nu cumva am suferit o nouă înfrângere. Am realizat convergenţa instituţională cu lumea occidentală, dar suntem încă la periferia standardelor de civilizaţie şi, în prezent, chiar şi a celor ale democraţiei.

Nicolae Georgescu-Roegen, strălucitul economist american de origine română, cel ce a pus bazele ştiinţei economice în relaţie cu mediul natural,  îmi scria în 1990. Citez: "Înainte de ultimul război, economia României se baza pe un foarte mare sector public, adică administrat de stat: calea ferată, toată flota pe Dunăre şi de ocean, instalaţiile portuare, silozurile pentru strângerea şi trierea cerealelor, toate zăcămintele de petrol, importante uzine metalurgice sau chimice, largi domenii forestiere, cea mai bine echipată tipografie, sare şi alcool. Şi nu eram desigur socialişti! ... Ce ne trebuie sunt oamenii care se gândesc întâi la ţara lor!... Înfiriparea nu poate veni decât de la activitatea elementară, adică de la industrii sau magazine individuale şi mai ales de la ţărani cărora, dacă li se dă posibilitatea să lucreze într-o gospodărie familială, fac minuni. ... României şi altor naţii ca ea nu li se potrivesc nici capitalismul, nici comunismul. Însă ce consider eu foarte important este să nu se creadă că acum, cu Ceauşescu în pământ, trebuie să curgă lapte şi miere fără nici o strădanie... strădanie fără de care nu se poate face redresarea. Altfel, dacă încă mai umblăm după pere mălăieţe, ne putem foarte bine trezi într-o zi cu o altă mafie." Oare acea zi a venit? Răspunsul, altă dată.