România nu mai vrea să fie “elevul problemă” al UE!

Cam de multişor poveste, nişte “profesori de democraţie” de la Bruxelles sau de mai sus au făcut din România “elevul problemă” al comunităţii europene şi, prin extensie de sferă, al planiglobului. Vezi Doamne, spun ei, cu voce ridicată şi cu privire închisnovată, Ţara lui Dracula e iremediabil bolnavă de corupţie şi cu o justiţie ne-reformată! Iar noi, am înghiţit găluşca pe nerăsuflate, ba chiar niscai europarlamentari(români, doar după adresa din documentele de identitate!),avându-o ca deschizător de pluton pe Monica Macovei, s-au dus cu jalba –n proţap la Înalta Poartă, oferind muniţie suplimentară. Mai bine zis, pretexte, minciuni otrăvite, de care cei interesaţi s-au folosit pentru a o ţine langa danga cu lozinca asta.

Departe de mine gândul că în România am ajuns la punctu final al stârpirii corupţiei sau că avem o justiţie mai imaculată decât Albă ca Zăpada, hiper-profesionistă  şi independentă foc faţă de tentaculele politicii. (Ale politicianismului dacă ţinem seama de clasica distincţie a lui C Rădulescu-Motru.)Vreau, însă, să le reamintesc, fie şi în treacăt, doamnelor şi domnilor cu pricina zicala cu bârna şi paiul…

De aceea nu pot decât să salut  recentele declaraţii ale ministrului  român de externe, Titus Corlăţean, referitoare la interminabila joacă “de-a uite Schengen, nu e Schengen” la care se pretează, în cea ce ne priveşte pe noi şi pe vecinii bulgari, unii dintre mai marii UE . “Nu poţi să stai în genunchi şi cu mâna întinsă – a spus răspicat ministrul Titus Corlăţean-, câtă vreme noi am îndeplinit criteriile clare, obiectivele tehnice din acquis-ul Schengen şi, în acelaşi timp, plătim pentru lucruri care nu au nici-o legătură cu noi.”

Şeful diplomaţiei române nu rămâne, însă, doar la nivelul acestor afirmaţii,altminteri foarte exacte şi corecte, ci pune punctul pe I. Faimosul MCV, în formatul cu care se operează în prezent,  nu este decât un pretexte scornit doar pentru a da oareşce credibilitate refuzului sau măcar tărăgănării accesului României (şi Bulgariei) în spaţiul Schengen. Invocându-se condiţionalităţi care nu au existat în documentul  semnat de România cu UE, aceste “fitile” au fost introduse, în mod arbitrar,unilateral şi abuziv, de către anumite persoane care, la rândul lor, au anumite opţiuni politice şi anumite interese politice. Care politic- se ştie de la tătucul Lenin şi nimeni nu a reuşit să îl contrazică până acum-, reprezintă ”economicul concentrat”.   

 Nu este vorba, spune apăsat Titus Corlăţean, doar sau, în primul rând, de neîmplinirile României (şi Bulgariei) în reformarea justiţiei şi combaterea corupţiei, ci de incapacitatea unor guvernanţi din ţările Europei de Vest de a da o rezorvare durabilă şi sustenabilă multiplelor şi dureroaselor probleme de natură economică şi socială pe care le-a creat o criză care se prelungeşte exasperant:”Prestaţia, poate, a anumitor guverne faţă de aşteptările propriilor cetăţeni nu produce acele rezultate de creştere economică, de mai mult confort în societatea respectivă.”

Se pune întrebarea:”după atâtea amânări şi bulversări, mai doreşte România să adere la spaţiul Schengen?” Răspunsul ministrului român de externe este franc şi corect:”Noi dorim şi mâine dacă este. Dar nu putem să stăm în funcţie de cum vă reglaţi (…) balanţa de putere înainte de alegeri, cum încercaţi să deveniţi mai simpatici propriilor cetăţeni atunci când prestaţia economică e mai slabă în ţara respectivă.”

Nu cred că printr-o simplă coincidenţă tema meta-politizării proceduriilor de natură juridică, pentru intrarea României în spaţiul Schengen a fost abordată,tot zilele acestea, şi de către ministrul de justiţie, Robert Cazanciuc. Ce-i drept, el nu a fost atât de categoric precum colegul de cabinet, dar, pe fond, ideea rămâne aceeaşi:”Raportul MVC trebuie să revină la o formulă tehnică, cu mai puţine referiri politice.” 

Următoarea întrebare: de ce nu a spus aceste adevăruri însuşi preşedintele Traian Băsescu? Adică acela care nu mai pridideşte să se laude peste tot că (şi) în materie de politică externă nu se clinteşte un pai în România fără ştirea lui. Nu le cunoaştea? Nu vrea sau, mai degrabă, nu poate să le spună?

Răspund fără ezitare: cum era să spună, Traian Băsescu, aceste adevăruri câtuşi de puţin plăcute unor selecte urechi eurocomunitare, atâta vreme cât, exact în martie 2011, al nu ştiu câtelea guvern-marionetă Boc, a ratat ţinta intrării României în spaţiul Schengen? Aşa după cum, tot  în perioada celor două funeste mandate prezidenţiale ale lui Traian Băsescu, pseudo-autorităţile de la Bucureşit au asistat, în poziţie de “de lemn Tănase”, la schimbarea <<în timpul partidei>> a regulilor joculului, ceea ce a făcut ca, dintr-un mecansim  de cooperare şi verificare, MCV să devină un marasm de comandă (politică ) şi de vituperare ( în limba latină ”vituperare”- a denigra, a blama, a discredita) cu adresă precisă. Un mecanism pervers de care Amiralul Dezastrului Naţional s-a folosit numai pentru a-şi hărţui adversarii politici cu ajutorul unei justiţii obediente, în primul rând al procuraturii-braţul înarmat al noii lupte de clasă. Ruşinoase (contra-) perfomanţe, eminamente juridice (?!), pentru care Traian Băsescu  et comp au primit coroniţe veşejite de la comilitanţii politici, de fapt comandanţii politici, PPE-işti, azi tot mai impopulari la scară europeană.  

Mai putea, acelaşi Traian Băsescu, să vorbească neîntrebat, cu mai marii UE atâta vreme când, în vara lui 2012, aceştia l-au susţinut până peste poate ca să rămână în funcţie? Încălcând, au aş spune”batjocorind”, voinţa democratic exprimată a majorităţii covârşitoare a românilor.

Şi iată că acum, mai bine mai târziu decât niciodată!, România şi-a regăsit atât argumentele pentru a demonstra oficialităţilor UE că nu mai vrea să fie, la nesfârşit, “elevul problemă”, cât şi curajul de a spune aceste lucruri cu voce tare şi cu fruntea sus. Rămâne de văzut “dacă” şi “cât” va conta  această poziţie pentru condeierii care scriu de zor la  Raportul MCV, a cărui publicare a fost amânată, din decembrie 2013 pentru ianuarie 2014.

În aceste condiţii este de salutat faptul că România şi Bulgaria au ieşit din aşteptarea pasivă şi au trecut la ofensivă, fixându-şi obiective punctuale şi ţinte precise. Ca un prim pas, la Consiliul JAI, cele două ţări au prezentat o declaraţie poliică în care şi-au exprimat “dezamăgirea” pentru faptul că persistă imposibilitatea luării unei decizii ferme privind intrarea în spaţiul Schengen, specificând, în termeni lipsiţi de orice echivoc, faptul că nu există nici-un motiv de natură juridică sau alt motiv concret pentru a nouă amânare. De cealaltă parte a baricadei, pluteşte, încă, inerţia negativistă aşa încât, cu puţin înaintea reuniunii JAI, ministrul german de Interne, Hans-Peter Friederich, a reiterat ideea că “nu poate aprecia când ar putea veni momentul”.

Aceasta este “starea la zi” a problemei. Dar nu trebuie să uităm că în 2014 vom avea alegeri pentru Parlamentul European şi, pe cale de consecinţă, o nouă Comisie Europeană. Aşa încât  nu este exclus ca, dacă până atunci nu se valua o decize clară şi corectă, şi problema intrării României (şi a Bulgariei) în spaţiul Schengen să beneficieze de o nouă abordare.

Abordare care nu poate avea consistenţă şi finalitate decât în condiţiile abandonări nocivelor ideologii şi practici ale “ţărilor- heghemon şi ţărilor de mâna a II-a”  din Uinunea Europeană.