Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Trei ar fi, potrivit unei analize recente a FMI, principalele probleme ale conjuncturii externe care ar putea lovi economia din România: creşterea deja sesizabilă a costului finanţării externe, restricţionarea accesului băncilor locale la finanţări din afară şi încetinirea economiilor principalilor parteneri comerciali. Toate acestea – să remarcăm – nu sînt ameninţări doar posibile, ci fenomene concrete care deja se manifestă.
Trei ar fi, potrivit unei analize recente a FMI, principalele probleme ale conjuncturii externe care ar putea lovi economia din România: creşterea deja sesizabilă a costului finanţării externe, restricţionarea accesului băncilor locale la finanţări din afară şi încetinirea economiilor principalilor parteneri comerciali. Toate acestea – să remarcăm – nu sînt ameninţări doar posibile, ci fenomene concrete care deja se manifestă.
Recrudescenţa neaşteptată ca dimensiune a tendinţelor inflaţioniste în marile economii din zona euro a determinat banca centrală europeană să încerce o contracarare prin “încadrarea” creditului. De altfel, mişcarea de restrîngere şi scumpire a creditului este generală pe pieţele internaţionale, în condiţiile reverberaţiilor mai grave decît se credea ale crizei financiare pornite din segmentul de risc al pieţei imobiliare americane. Şi, în ciuda încercărilor disperate ale autorităţilor guvernamentale şi monetare americane de a opri cursul spre recesiune prin scăderi ale dobînzilor, jucătorii principali din piaţă, din motive de autoapărare, nu se mai aventurează în creditări largi şi laxe, preferînd doar finanţări prudente şi pretinzînd prime de risc costisitoare pentru debitori. Conjunctura este de la lună la lună mai puţin favorabilă, pentru contractanţii de credite. Iar România tocmai acum vine tare pe piaţă în această postură. Din 2007, îndatorarea externă a preluat locul principal în finanţarea imensului şi imposibilului de depăşit deficit extern. Asta, pe de o parte.
Citește pe Antena3.ro
Pe de altă parte, România n-a prea simţit pînă acum costurile creditării internaţionale pentru că, pînă în 2007, investiţiile străine directe au finanţat într-o măsură semificativă deficitul de cont curent extern şi pentru că, în 2007, cea mai mare parte din creditarea externă a îmbrăcat forma preluării de bani pentru împrumuturi de către băncile străine din România de la societăţile lor mamă din Occident, o formă mai puţin costisitoare de acces la bani externi. Acest acces cade abrupt din 2008, pentru că, în condiţiile crizei financiare de pe pieţele internaţionale, banii disponibili, inclusiv în bănci, sînt îndreptaţi spre a apăra redutele din fiefurile principale şi în special din ţările de origine. Aşa că a cam înţărcat bălaia pentru băncile străine din România de a lua bani de la societăţile lor mamă şi deci pentru obţinerea din afară a unei finanţări relativ ieftine. În sfîrşit, semnele de încetinire a activităţii economice în ţările industrializate occidentale sînt vizibile şi consecinţele pentru România sînt inevitabile şi imposibil de combătut: ţările respective sînt marile debuşee pentru exporturile româneşti şi o reducere a acestora din urmă trebuie luată în considerare, în pofida efectului de încurajare a lor, pe care îl antrenează deprecierea leului.
Punctul forte al analizei FMI îl reprezintă însă aprecierea că România nu a luat, în perioada în care i-a fost bine şi conjunctura internaţională a favorizat-o, acele măsuri care s-o ajute să depăşească schimbări de conjunctură internaţională. FMI are în vedere îndeosebi măsuri în plan fiscal, privinţă în care are perfectă dreptate. Guvernul n-a luat nici o măsură pentru a combate imensul deficit extern sau măcar pentru a contracara efectele acestuia. A lăsat singură Banca Naţională să se lupte prin încercarea de temperare a creditului, cînd de fapt, avînd în vedere amplificarea deficitului, erau necesare măsuri fiscale de comprimare a cererii interne, care a luat-o razna. Să nu ne ferim a numi necesitatea de a se majora unele impozite principale şi, de fapt, a TVA, fiind vorba de combaterea expansiunii fără limite a consumului. Nu atît pentru a face rost de încasări suplimentare la buget, ci pentru a pregăti economia să facă faţă unei schimbări de conjunctură care se anunţa. Teoria economică însăşi spune că, în perioada de avînt, impozitele indirecte pot fi mărite chiar în schimbul unei diminuări a impozitelor pe venit. În felul acesta, pentru ţări cu mari deficite, cum este şi cazul României, se creează în perioada de avînt rezerve pentru perioadele de slăbire a conjuncturii. Fără astfel de măsuri, România este complet descoperită cu deficitele sale externe imense în faţa deteriorării conjuncturii de pe pieţele internaţionale. România nu poate de pildă contracara scăderea mai mult decît probabilă a exporturilor, în condiţiile încetinirii economice din ţările-debuşeu, prin impulsionarea cererii interne, pentru că aceasta este deja întinsă la paroxism şi, dimpotrivă, va fi nevoie de comprimarea, şi nu de stimularea ei.
