Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
De ceva vreme pe un post de televiziune are loc un concurs oarecum binevenit, intitulat Românii au talent. Prin el, organizatorii îşi propun să scoată din anonimat pe indivizii talentaţi cărora până atunci, din diverse motive, soarta nu le-a surâs. Căci, nu-i aşa?... Ce este viaţa – chiar dacă eşti sănătos şi ai stil în a o trăi –, dacă nu ai şi succes?... Nu spunea Romain Gary, în romanul L’homme à la colombe, publicat în 1958 – usturătoare ironie la adresa evoluţiei stupide a societăţii omeneşti – că „Rien ne réussit comme le succès” („Nimic nu reuşeşte ca succesul”)?
Aşadar, un juriu format din tineri de succes – un prezentator de televiziune, un actor-dansator şi o cântăreaţă – decide: promovează concurenţii în fazele superioare ale concursului şi, în cele din urmă, desemnează câştigătorii. Nimic rău până aici, judecătorii străduindu-se cu adevărat să fie obiectivi, atât cât se poate – că oameni suntem! – atunci când fiecăruia, în funcţie de sensibilităţile personale, îi ajunge la inimă mai cu sârg ba cântatul din frunză de brustur, ba dresura unui căţel, ba paşii de dans ai aspiranţilor la gloria scenei.
Nu demult am asistat la o reprezentaţie stranie: o pereche tomnatică – ambii îmbrăcaţi cu pantaloni de stofă şi după caz, ea cu ie şi el cu „cămeşă” – a făcut o demonstraţie de rezistenţă şi abilitate în dansul popular ardelenesc. Eroina a fost femeia. Suplă şi dotată de Cel de Sus cu un organ vestibular excepţional, ea a executat fără greş, fără ameţeală şi fără întrerupere, vreo 400 de piruete. Aspectul bărbatului însă, burtos, încins cu brâu, tropotind mărunt din picioare în jurul nevestei, mă dusese instantaneu cu gândul la masculii trecuţi, „bravi”, gravi şi melancolici din clipul kitsch – pe măsura cântecului vânătoresc – Puşca şi cureaua lată, în interpretarea lui Traian Ilea. Încă de la apariţie, clipul cîştigase inimile ascultătorilor de resort cinegetic, storsese lacrimi vânătorilor artrozici şi beneficiase pe YouTube de comentarii de genul: „O melodie excepţională care a spart topurile şi încă le sparge... a fost, este şi va fi una dintre cele mai? frumoase melodii.... salutări tuturor vânătorilor”. Semnase brakonyeru. Că versurile stâlcite „De-o fi vară, de-o fi toamnă/ Luam mistreţii la goană” elogiau într-adevăr braconajul – vara vânarea speciei fiind interzisă din cauza maternităţii – nu contase. După cum nu contase nici ridicolul întregii producţii de televiziune, care, deşi însuma un atentat la etica vânătorească şi – prin scenariu, „actori” şi regie – un atentat la bunul gust, nu isterizase, cum ar fi fost firesc, pe membrii CNA-ului.
Dincolo de versuri şi muzică, puşcaşii prezenţi în film – o grupă autentică de vânătoare dintr-un sat ardelenesc – întrupau însă cu adevărat, fiecare în parte şi toţi la un loc, chintesenţa vânătorului român actual. Obez sau în cel mai bun caz supraponderal, purtând cartuşiera ticsită pe sub pântec, cu privire şmecherească, îmbrăcat obligatoriu în haine „leopard”, închinând un pahar cu alcool înainte şi în timpul vânătorii – contrar legii adică – vânătorul român umblă cu puşca inconştient, de parcă ar fi o mătură, e gata să o sloboadă asupra a tot ce mişcă, e convins că are drept de moarte asupra sălbăticiunilor şi că, prin însăşi existenţa sa, el este o valoare: „Când eram tânăr fecior/ Eram fala codrilor”. Fala codrilor nefiind aşadar nici cerbul, nici ursul: nişte biete orătănii numai bune de glonţ.
Nici concursul Românii au talent, nici dansatorii ardeleni şi nici clipul pomenit nu mi-au zăbovit în minte până zilele trecute când, dintr-un ziar, o ştire şi o imagine cunoscută mi-au sărit în ochi: dansatorul care îşi învârtise nevasta de 400 de ori şi îmi purtase gândul la Puşca şi cureaua lată făcuse puţină puşcărie pentru uciderea din culpă a unui copil, pentru braconaj şi pentru nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor.
Primar fiind în comuna Feleacu, de la lângă Cluj, individul ieşise în 2002, ca orice primar român care se respectă, la braconaj. Deşi legea interzice ferm slobozirea focului de armă înainte de a se identifica specia, primarul felecan, văzând pesemne mişcare prin tufe, a tras: carne să fie! Nu se afla acolo o sălbăticiune, ci un copil de 13 ani care culegea iarbă pentru iepuraşii lui de acasă. L-a împuşcat în cap, omorându-l pe loc. În 14 aprilie 2002, Curtea e Apel din Cluj l-a condamnat la patru ani şi şase luni de închisoare. La 4 aprilie 2003, după nici un an, justiţia română l-a eliberat condiţionat. Mai şocantă este însă atitudinea jucăuşului: „Le-am făcut înmormântarea. De înviat, nu-l pot învia. Mi-au cerut sute de milioane de lei. Am zis că mai bine fac puşcărie”, declarase el presei. fii a făcut ceva puşcărie. Puţină. Cât să se odihnească, pentru a dansa apoi, mândru şi fercheş, la televizor.
Citește pe Antena3.ro
