Românii gloată

Zi de toamnă mierie. O lumină de unt-de-lemn a înfăşurat Capitala. E devreme la Palatul Domnesc, încă devreme. Stăpânul a poruncit să se deschidă larg porţile lăcaşului. Meşterii au isprăvit în cele din urmă biserica şi, aşa primenită, sărbătorita cantacuzină îşi aşteaptă musafirii evlavioşi. Care s-au adunat cu miile. Au venit de pretutindeni în Deal să fie părtaşi la o târnosire blagoslovită prezidenţial. Pelerini de toate vârstele se-nghesuie, ţipând şi ocărând în gura mare. Sudalme grele răzbat din mulţimea barbară, pornită spre venerare.

Câteva bătrânici leşină, altele sunt trase din grămada peste care Diavolul picură haos. Oamenii se ridică anevoie, cu hainele zdrenţuite, dar înaintează călcându-şi pios semenii căzuţi. Din balcon, popii pofticioşi la nurii vieţii lumeşti privesc cu îngăduinţă la turma în care a intrat rânjind demonul. "Vreau să păşesc în Casa lui Dumnezeu !", se răţoieşte o femeie cu părul vâlvoi, abia ţinându-şi echilibrul. (Dar Casa lui Dumnezeu e fiecare dintre noi şi de aceea nu e nevoie de toată această sălbăticie ! Căci Părintele din Ceruri sălăşluieşte în toţi fiii Săi pământeni, înlăuntrul fiecăruia. Tocmai de aceea nu e nevoie să mergi la biserică pentru a-l întâlni pe El.) Lângă ea, un bătrân a luat-o de-a buşilea, încălecat de trupuri contorsionate şi năduşite. Pe peluza grădinii a apărut Stăpânul. Şi-a băgat adânc mâinile în buzunarele pantalonilor şi râde păgân. Ici-colo, mai schimbă câte-o vorbă electorală cu norodul. Nu-i place zarva creată, buluceala de neamuri proaste. Dă ordin sepepiştilor să facă ordine printre supuşi. Gărzile se execută întocmai şi gloata e potolită. Cordoane cu caschete se întind până la altar. Aleea spre Casa Domnului e păzită şi controlată de sepepişti! Nici măcar drumul  ăsta nu-l mai poţi parcurge nesupravegheat şi nemonitorizat! Românii s-au învăţat să ajungă la ăl de Sus cu dezlegare de la autorităţi şi cu binecuvântarea păcătoşilor în sutană. Lumea ţipă strivindu-se creştineşte, în dăngătul părelnic sfânt al clopotului programat la ceasul atomic de la Frankfurt. Aşadar, nimic nu mai e cu comandă internă, butoanele României sunt altundeva, dincolo de graniţe...

Ziua îşi strânge lumina în asfinţitul de împrumut. Porţile Palatului Domnesc se închid, programate şi ele în afară. România s-a cufundat în noapte, iar noaptea e frig. Un frig pătrunzător, cu năluci din alea străine. Dar nu-i bai, românul se îmbulzeşte la orice, chilipirgiu din fire. Casele Domnului sunt pustii, şi clopotul răsună gol. Doar răsăritul e aproape, ce pacoste !

1. Înspre Moldova, la Galaţi, Cuvioasa Parascheva a primit alte cete de credincioşi. Ca şi la Ploieşti şi pe unde s-o mai fi nimerit. După slujbă, clericii au miluit gloata cu pâine şi mere. Pungile astea cu merinde din prisosul bisericesc, devenite un fel de ochiul dracului, i-au răsculat pe milogi într-atât încât s-a stârnit zavera nevolnicilor. S-au creat ambuscade, s-au cărat cu nemiluita pumni şi înjurături. Ba, mai mult,  unii şi-au înfipt caninii în mâinile cucernicilor norocoşi care prindeau darurile mereu neîndestulătoare. Un vârtej de fiare posedate de sărăcie, o lecţie de umilinţă  voluntară oferită cu dărnicie inconştientă de bunicii noştri. O lipsă de demnitate  de-o tristeţe sfâşietoare. Un cancer întins în măruntaiele României famelice, aţâţată de politicienii şi preoţii făţarnic milostivi. Şi pâlcurile de jandarmi vânjoşi chemaţi să îmblânzească hoarda decrepită... Ce amărăciune să fii contemporanul unor astfel de scene, iscate, chipurile, de fiorii religiozităţii ortodoxe !

2. Şiruri nesfârşite de maşini se tărâsc parcă sleite de puteri în amurgul costeliv. Oraşul e constipat şi respiră anevoie, cotropit de gloata motorizată. Indigestia rutieră îl urâţeşte şi-l ostilizează. La o intersecţie nu se mai înaintează deloc. Un taximetru s-a pus de-a curmezişul şi a blocat circulaţia pe ambele sensuri. Ceilalţi claxonează isteric, bulbucându-şi ochii cu contururi roşietice. Unul suduie cu foc, scoţându-şi capul pe geamul lăsat. "Du-te, bă, dracu' dă prostu' dracu' !", îi răspunde sictirit taximetristul, ca şi când nimic nu s-a întâmplat. Ca şi când nu el ar fi pricina blocajului infernal.  

3. În copilărie, gloata n-avea vreun înţeles peiorativ, era un cuvânt şi atât. "Da' unde zăbovişi atâta, muiere ?", o lua la refec tata-mare pe ma-marea. "Ete, fusăi la coparativă, să târgui sticlă de lambă, şi era gloată. D-aia stătui atâta, puhoi de lume, Florache !", se scuza Veta lu' Oancea, bunica mea din Islazul mitic. Însă era arar gloată acolo, în sat, fiindcă ţăranii nu se emancipaseră ca acum, când îşi fac cumpărăturile la... supermarket !