Romii cimentează solidaritatea româno-maghiară

Imagine de Kusturica în buricul Ineului de Bihor: dimineaţa, cu noaptea-n cap, se întâlnesc două autobuze. Unul duce copiii români şi maghiari la şcoala din Botean, la peste trei kilometri. Celălalt aduce copiii romi din Ţigănie la şcoala din Ineu. Exact pe dos decât prevăd strategiile europene şi viziunea vizuinilor specialiştilor din Ministerul Educaţiei în materie de integrare, fenomen gândit la milimetru. Conform proiectelor pomenite, tocmai fiindcă sunt nu numai ai României, ci şi ai Europei, ţiganii din Bihor (şi din toată România) trebuie să beneficieze de fonduri PHARE pentru educaţie.

Ce a ieşit din treaba asta o mărturiseşte imaginea din centrul Ineului. Desegregarea s-a transformat în dezagregare. Autobuzele merg invers. După cinci ani de programe şi finanţări substanţiale din fondul PHARE, cu totul neprogramat, s-a înfăptuit şi s-a cimentat solidaritatea românilor cu maghiarii. Mulţi copii de români şi de maghiari au tăiat-o pe unde au văzut cu ochii, la o şcoală fără desegregare, ca să-şi salveze viitorul.

Ceva scârţâie în intimitatea laboratorului strategiilor europene şi ale specialiştilor din ministerul Educaţiei. Lucrurile merg mişto în primele patru clase. Copiii de romi sunt silitori şi fac progrese vizibile. Filmul se rupe cam după gimnaziu. Pentru că viaţa în Ţigănie e grea. Mai nimeni nu face nimic, nici ăia mari nu se rup cu munca, nici ăia mici cu şcoala. Ba către clasa a şaptea, ale mici se pregătesc de măritiş.

Înainte ca viziunile specialiştilor să prindă viaţă, clasele erau mixte în mod natural, se confesează unii. Poate. Dar nu erau bani. Asta nu vrea să însemne că banii europeni au pe dracul în ei, dovadă investiţiile de la şcoala din Ineu, precum şi rezultatele excelente ale controalelor Curţii de Conturi. Adică nu s-a furat, deşi, în treacăt fie zis, ca peste tot în România, la investiţiile de acest tip, closetele au costat miliarde de lei vechi şi încă nu funcţionează la întreaga capacitate.

Dar, cum au apărut banii UE, pofta de învăţătură a puradeilor s-a diminuat. Ei mai ajung la şcoală doar ciorchine de poalele ţigăncilor mature în ziua în care se dau marafeţii de la bursa socială.

Vocile lucide din profesorat, fidele citatului din Platon - "Educaţia e lucrul cel mai de preţ", care atârnă pe un perete al şcolii - spun că programele sunt forme splendide, dar fără fond. Motiv pentru care s-a ales cu palme de la părinţii romi, scoşi din minţi când aud că iar vii să afli cum e cu discriminarea.

Alte voci, şi mai lucide, spun că ăia mici ai romilor nu trebuie timoraţi, ci stimulaţi să vină la şcoală, altfel profii îşi pierd obiectul muncii. Ultimilor li s-a dat dreptate. Rezultatele din cei cinci ani de integrare au declanşat în conştiinţa competenţelor judeţene din domeniu un fel de entuziasm socialist, exprimat în lozinci: "În mare, proiectul nostru şi-a atins scopul... Nu mutăm munţii, dar am făcut ceva pentru ei (pentru romi)... Uneori, puţinul se vede mult...".

Ultima exprimă fidel realitatea. La Bihor, după mulţi ani de programe pe bani europeni, 3 (trei) copii de romi au ajuns în clasa a VIII-a. În domeniul muncii cu romul (de la caţavenci) s-au cheltuit peste jumătate de milion de euro. Faptul confirmă entuziasmul judeţean: puţinul costă enorm. Dar merită.