Avem sau nu avem nevoie de FMI? Este întrebarea care circulă de săptămâni bune în pauzele de cafea ale spectacolului oferit de DNA. Deşi este o problemă cât se poate de serioasă a cărei rezolvare poate avea efecte - benefice sau nu - asupra economiei României, dezbaterea reală lipseşte cu desăvârşire. Cum, de altfel, a lipsit în toţi cei şase ani de domnie FMI. Personal, nu cred că mai avem nevoie să fim urecheaţi de către o echipă de funcţionari de peste Ocean care nu cunoaşte câtuşi de puţin mecanismele economiei autohtone. Care vine cu o formulă al cărei rezultat corect devine obligaţie. Însă nu părerea mea este relevantă, aşa cum nici părerea altora de prin mediul public nu ar trebui să fie decisivă.
Însă atunci când o persoană cotată cu maximum de încredere în rândul populaţiei precum guvernatorul BNR îşi schimbă discursul anunţând care ar trebui să fie rolul acestui organism: partener, nu profesor, nu poţi să nu te întrebi ce s-a schimbat între timp.
Nici membrii Executivului nu par să fi căzut de acord asupra viitorului relaţiei cu FMI. Premierul zice că parteneriatul se cam apropie de final, proaspătul ministru al Finanţelor - uite bacşişul, nu-i bacşişul - este de cu totul altă părere.
În lipsă de argumente solide - povestea cu împrumuturile ieftine nu mai ţine - nu ne rămâne altceva decât să credem că, orice decizie se va comunica zilele acestea, va fi una politică. Economic, beneficiile concrete nu se văd. Politic însă, în aşteptarea alegerilor de anul viitor, este mult mai simplu, ca şi politician, să te ascunzi după paravanul FMI. Tocmai de aceea previziunea mea este că vom avea un nou acord. Altfel, de ce am cere voie FMI să adoptăm măsuri care vor intra în vigoare anul viitor, în condiţiile în care actualul acord expiră în septembrie.