S-a furat Reactorul

ROMÂNIA CA O TELENOVELÃ
Ca să ajungi la Ferma nr. 11 nu trebuie să întrebi prea mult. O babă ieşită la poartă, ca să cureţe în drum măruntaiele unei raţe, îţi va arăta pe unde s-o iei.

ROMÂNIA CA O TELENOVELÃ

Moto:"Trăim în România, şi asta ne ocupă tot timpul‘‘ - Mircea Badea

FERMA NUMÅRUL 11. Ca să ajungi la Ferma nr. 11 nu trebuie să întrebi prea mult. O babă ieşită la poartă, ca să cureţe în drum măruntaiele unei raţe, îţi va arăta pe unde s-o iei. Străbaţi aşadar un drum bolovănos printre case solide, cu streşini de care atârnă ispititoare legături de gutui, urci un pripor lin, mărginit de o râpă care nu sperie pe nimeni, deoarece nu e atât de adâncă încât să adăpostească balaurul, şi ajungi la Ferma nr. 11.

Ce e de fapt respectiva? În primul rând, o casă cu două etaje. Se înţelege că aici sunt birourile. Se înţelege, mai întâi, dacă-ţi pui în mişcare logica. De jur-împrejur sunt grajduri, staule, livezi şi câteva butoaie cu motorină. Oricât de tâmpit ai fi, nu poţi presupune că birourile au fost plasate în butoaiele cu motorină. Se înţelege apoi din înfăţişarea lor. Geamurile au perdele. Uşile au gratii. Scheletul unui difuzor pune la dispoziţie împrejurimilor naturale melodii populare din nordul Moldovei. Zbieretele trompetelor nu impresionează pe nimeni. Nici măcar pe cei câţiva porci trandafirii, care scormonesc sârguincios în straturile de flori pălite. E toamnă, frunzele livezii au îngălbenit şi nici cele ale pădurii nu stau mai bine. Birourile sunt închise. Şefa fermei, inginera Marin, e plecată la F., la un divorţ cu partaj. Singura fiinţă vie (în afara porcilor şi a câinilor) e paznicul Vasile Zare. Iată-l ieşind din coteţul porcilor şi privind spre noi cu mâna streaşină la ochi. E un ins binevoitor. Ne lasă să trecem spre pădure. S-avem însă grijă să tragem zăvorul, să nu iasă porcii. Departe se aud picurii clopotelor de la vitele cărora li s-a dat voie să pască prin livada de pruni a fermei. A început aratul de toamnă. Doi tractorişti moşmondesc de zor la motorul unui tractor bandajat cu sârme şi cabluri, ca un cetăţean cu capul spart. Zările sunt limpezi. Peste râu, dincolo de Tifeşti, un avion înscrie pe cerul albastru o dâră semnificativă din punct de vedere tehnologic.


TALCIOC. Cam la două săptămâni, poliţia hotărăşte câte o descindere în talciocuri. Forţele mobilizate sunt copleşitoare. Oameni, câini, poliţişti, dubiţe şi automobile. E invitată, fireşte, şi presa. Numărul celor care se îndreaptă spre câte un talcioc creşte astfel în mod considerabil. Cu timpul, astfel de operaţiuni au devenit de rutină. Ziariştii sunt tot mai puţini şi tot mai slabi. Poliţiştii, tot mai plictisiţi. Azi însă, descinderea are un caracter deosebit. Ba, chiar extraordinar, aş spune. Azi trebuia recuperat Reactorul atomic de la Măgurele. Acesta a fost furat piesă cu piesă de nişte ţigani şi adus în talciocul de la Abator. Hoţii au avut drept consultant ştiinţific pe unul dintre cercetătorii institutului, pe care l-au plătit cu bani grei. Presa îşi freacă mâinile de bucurie. E, într-adevăr, o bombă! Nici poliţiştii nu sunt indiferenţi ca altădată. Indicaţia de descindere a fost dată de ministru în persoană. La cincizeci de metri de talcioc, toată lumea coboară din maşini. Poliţiştii se desfac în lanţ de trăgători. Presa îi urmează îndeaproape, cu carneţelele în mâini. Se înaintează pe tăcute. Douăzeci de metri, zece metri. şi, deodată, în turla bisercii de lângă talcioc porneşte să bată clopotul. Bang, bang! La auzul semnalului, talciocul se transformă ca prin farmec. Tot ce e ilegal dispare cât ai clipi din ochi. Rămân demni şi hotărâţi doar cei cu acte în regulă! Zadarnic îi întoarce poliţia pe faţă şi pe dos. Nu le poate găsi nici un motiv de amendare. Ba, mai mult, controlaţii îi privesc fix şi batjocoritor în faţă. Altdată ar fi primit imediat două labe peste bot. Acum, poliţia e obligată să le zâmbească politicos. Deh! Drepturile omului! Reactorul atomic n-a fost descoperit. Nici n-ar fi avut cum. A fost dus şi reconstituit pe un izlaz din marginea Bucureştilor.