S-a stricat vremea

Pentru România, în acest moment, derularea fără întreruperi a acordului de finanţare cu FMI e un obiectiv vital. Care sunt condiţiile? Cea dintâi: un deficit bugetar de 7,3%. După ce ani în şir ne-am situat sub pragul de 3%. Se născuse astfel iluzia că îndeplinim un important criteriu de trecere la euro. Şi iată că în 2008 ne-am trezit cu un deficit de peste 5%. Deficit ce va fi şi mai mare în acest an. Cu astfel de creşteri peste prag, doi ani la rând, ne-am adâncit în zona de risc.

Dezinflaţia este o altă condiţie. Am avut parte de un uşor şoc inflaţionist în ianuarie 2009. E drept, fără să cuprindă toate preţurile. Afectate au fost doar câteva produse. În lunile următoare însă, inflaţia s-a mai calmat. Nu-i însă de ajuns. Important acum e să reconsolidăm dezinflaţia. Lucru nu tocmai uşor în condiţiile persistenţei unui climat inflaţionist.

Important este şi PIB-ul. Într-o cursă lungă, de aproape un deceniu, am reuşit să asigurăm concomitent o creştere mare a PIB-ului şi dezinflaţiei. Aşa că menţinerea deficitului bugetar sub 3% din PIB a fost posibilă fără eforturi extraordinare. Când însă nici PIB-ul şi nici preţurile nu s-au mai încadrat în tendinţele cu care ne obişnuisem, descriind o nouă curbă, deficitul bugetar a luat-o razna.

Forţarea creşterii economice, în condiţiile unei economii restructurate doar în parte, se răzbună acum. Efortul a fost prea mare, motoarele s-au înfierbântat şi au început să cedeze. În acelaşi timp, într-o economie în care marile mize nu erau productivitatea, competitivitatea şi eficienţa, ci dezvoltarea cantitativă, supraefortul de a produce mai mult a cerut mai multe importuri, mai mulţi bani, un consum mai mare de capital fix. Plus înmulţirea obişnuitelor pierderi din cauza risipei şi a modului învechit de organizare a muncii în companiile noastre. Toate aceste boli, ale căror focare se aflau în economia reală, au ridicat enorm preţul creşterii economice, iar în 2009 s-au adăugat vulnerabilităţilor ce au dus la accentuarea efectelor produse în România de criza globală.

Ani la rând am fost preocupaţi doar de simptome, fără să mergem decât rareori la rădăcini, la cauze. Am fost obişnuiţi, în economie, să gândim de azi pe mâine, în loc să concentrăm politicile şi opţiunile economice într-o perspectivă pe termen lung. Deşi am înţeles pe viu că trecerea la economia de piaţă constituie un proces îndelungat, complex şi dificil, am irosit prea mult timp şi acum suntem nevoiţi să învăţăm repede, în condiţii de criză, lecţiile grele ale pieţei. Iar implicarea masivă a statului, devenit curea de legătură între bănci şi pieţe, cere din partea societăţii româneşti un efort uriaş de grabnică restructurare, de eficientizare, de perfecţionare a întregii activităţi. Fapt ce implică adaptarea în viteză a economiei la un sistem competitiv, de instituţii şi de structuri performante.

E limpede, aşadar: societatea românească are încă nevoie de schimbări profunde. Până acum, din cauza jumătăţilor de măsură, nu a fost asigurată formarea unei mase critice de schimbare, care să favorizeze un raport optim între câştigurile şi pierderile din economie. Acum însă, deşi vremea s-a înrăutăţit, e nevoie de acţiune în forţă pentru a atenua criza economică. Diagnosticarea şi tratamentul acestei crize constituie astăzi o preocupare fundamentală. Două repere devin fundamentale: cât PIB va trebui să facem şi pe cât capital ne bazăm. Iată de ce, privindu-ne în oglinda unei lumi obsedate de finanţarea creşterii economice, încercăm să aflăm răspunsul nostru la întrebarea despre modul în care vom reuşi (ori nu vom reuşi) să nu ni se închidă sursele de capital. Un răspuns în care nu putem să facem abstracţie de climatul economic, politic, social şi psihologic din ţară.