Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
O viitură năprasnică a ornat malurile Moldovei cu urâta varietate a deşeurilor menajere ori industriale pe care satele şi oraşele din amonte le încredinţaseră albiei. Gunoaiele purtate se agăţaseră în arborii abia înmuguriţi acoperind crengile până spre jumătatea înălţimii lor pe zeci de kilometri.
Aveau o densitate copleşitoare, ca şi cum o mână rea le-ar fi aşezat cu luare-aminte, sistematic, nu cumva ca vreo salcie, vreun arin ori fir de iarbă să nu poarte povara scârboasă a timpului modern. Am păşit de-a lungul râului, cu aparatul fotografic în mână, anume spre a-mi arhiva imaginile dezastrului înainte ca frunzele noi să-l ascundă.
Domnea o căldură timidă, ca la început de aprilie. şi în buza apei, aşezaţi pe bolovanii uscaţi, am observat doi tineri. Îi vedeam din spate, ţinându-se tandru de umeri, proiectaţi în contre-jour-ul strălucitor al valurilor. Deasupra lor, întrepătrunse, ramurile a două sălcii vecine închegau o boltă care cu ani în urmă ar fi încadrat perechea firesc şi cald, ca o poartă a secretelor. Acum însă, din cupola vegetală atârnau, până la câteva palme deasupra îndrăgostiţilor, franjurii unor zdrenţe textile.
Pungi de polietilenă şi resturile unei site de plastic tremurau şi ele în boare. Cârpe de origini incerte, ba chiar - clasic element de caricatură - o gheată îmblănită se odihneau în stânga lui Romeo, care, absorbit de şoaptele iubitei, părea să ignore, ca şi aceasta de altfel, pubela care le adăpostea idila. I-am fotografiat cu decor cu tot şi click-ul aparatului m-a trădat.
Nu m-am abţinut şi mi-am exprimat mirarea că stăteau într-aşa un loc, câtă vreme pădurea cu poieni enigmatice începea ceva mai încolo. "Ce vreţi, domnule?... Doar aşa-i la râu!", a sunat răspunsul lui, adresat senin unuia care nu înţelegea ceva foarte evident: normalul acelui loc şi al acestui timp. Cum nu păreau să fi trecut de 17-18 ani, era limpede că tinerii deschiseseră ochii asupra lumii într-un prezent care, la prima promenadă cu părinţii pe firul apei, le înfăţişase spectacolul gunoaielor călătoare copleşind arborii şi lunca.
La prima scaldă le întâlniseră şi pe fundul albiei pesemne, prinse în pietre ori răgălii, şi tot atunci se tăiaseră poate sau îşi zdreliseră picioarele în sticlele şi sârmele înnămolite. "Aşa-i la râu" - câteva cuvinte rezumând infirmitatea orbului care, necunoscând lumina, acceptă întunericul ca pe unicul adevăr. Să fi încercat să le vorbesc despre "vremea mea", despre râul copilăriei mele , Sebeşul, chemându-se spre izvoare Valea Frumoasei - nemurită de Sadoveanu - despre alt normal pe care bunul-simţ ar fi trebuit să-l reclame cu încrâncenare acum, ar fi fost inutil. M-ar fi ascultat, în cel mai bun caz, cu îngăduinţa nerăbdătoare a celor care le ştiu pe toate, generată de blazarea mentalului colectiv pentru care bravura lipsei de reguli şi de criterii constituie singura regulă şi criteriu.
Venus, pictată de Boticelli, născându-se din spuma mării, astăzi ar avea trupul acoperit cu pete de petrol.
Citește pe Antena3.ro
