Să învăţăm să facem mult… cu bani puţini

Din mediile externe continuă să ne vină semnale nu tocmai încurajatoare. Am în vedere, cu deosebire, recentele opinii formulate de unii analişti din exterior sau de agenţiile de notare, care consideră că în economia românească riscul de recesiune e în creştere. Nu intenţionez să comentez, acum, această opinie. Cred însă că se cuvine să luăm aminte la două pericole ce presupun măsuri urgente: 1) să ieşim cât mai repede din chingile unor crize emoţionale; 2) să grăbim reformele economice.

Opţiuni nu prea avem. Grăbim reformele sau ne tăiem singuri craca de sub picioare. în materie de economie, societatea românească nu-şi poate permite să sfideze, fără să plătească dramatic, nevoia unui echilibru cât de cât stabil între cerinţe raţionale şi posibilităţi reale. Luând în calcul, cu deosebire, resursele materiale, financiare şi umane. Şi ţintind, obligatoriu, trei planuri: 1) structural; 2) cantitativ; 3) calitativ. Supremă fiind legea eficienţei. Cine gestionează toate aceste echilibre? Numai piaţa. O piaţă funcţională, desigur.

Criza ne va obliga să învăţăm, vrând-nevrând, să folosim eficient resursele monetare, atâtea câte sunt. Pentru a ajuta dezvoltarea. O problemă cardinală, în acest sens, o constituie repartiţia banilor rezultaţi din economisirea internă. Una dintre raţiunile pentru care în Uniunea Europeană deficitul bugetar e ţinut sub cota de 3% din PIB o constituie tocmai creşterea şansei de alimentare cu bani a sectorului privat de către bănci. Fără a trece decisiv la alimentarea cu bani mai mulţi a sectorului privat, cât mai repede cu putinţă, nu vom reuşi să facem faţă crizei globale, ce străbate lumea în care trăim. Mai ales că banii pe care-i va împrumuta statul din exterior n-au cum
să ajungă în sectorul privat.

Pentru noi, românii, această provocare de ordin planetar, pe care ne-o face criza, este însoţită de numeroase detalii locale, sintetizate într-o întrebare esenţială: "Cum vom reacţiona şi ce facem pentru a ieşi din chingi?". O întrebare ce n-o putem despărţi, oricât ar fi ea de "sectorială", de globalismul actual, ce are ca religie creşterea economică şi ca incontestabilă vedetă sistemul monetar. Suntem însă prea puţin obişnuiţi cu economia de piaţă şi fără viteză de reacţie. Din această cauză, cursa noastră se menţine într-o evoluţie lentă. încetineala reformelor e o boală care s-a cronicizat. Privatizarea nu mai e de actualitate, iar restructurarea se mişcă încet. Poziţiile monopoliste continuă să fie păzite cu sfinţenie.

Producătorii de stat îşi pot încă face jocul aşa cum sunt obişnuiţi: să trăiască din preţuri mari, care să acopere costuri exagerate.

Principalele motoare ce ar putea să pună economia în mişcare sunt concurenţa şi pieţele libere. Cum însă aceste motoare au fost puse numai parţial în func­ţiu­ne, societatea românească a consumat mai mult decât a produs, de aici rezultând grave deficite. Ele s-au re­flectat şi se reflectă în buget, în pierderile regiilor şi ale întreprinderilor cu capital de stat, multe greu de cuantificat, în balanţa comercială şi în balanţa de plăţi. Dacă vrem să scăpăm de aceste deficite, va fi nevoie să fie acţionate concomitent trei pârghii im­por­tante: 1) anihilarea presiunilor inflaţioniste; 2) o bună funcţionare a pieţelor şi a instituţiilor de piaţă; 3) credibilitatea internă şi internaţională a României în mediile financiar-bancare. în acest sens, bine ar fi dacă măcar acum, în al 12-lea ceas, am înţelege bine că disciplina financiară constituie o nevoie cardinală. Şi că trebuie să învăţăm să facem mult cu bani puţini, nu ca până acum, când am făcut puţin cu bani mulţi.