Se spune că suntem ființe divine, care s-au aventurat într-o experiență materială, deși noi ne vedem mai mult ființe materiale, ne comportăm ca ființe materiale, iar mințile noastre privesc inconștient către materialitate, determinându-ne într-un mod covârșitor suferința. Oamenii, care au izbutit să vadă cu ochiul conștiinței dincolo de iluzia materialității, nu sunt atât de mulți pe cât am putea crede; există diferite niveluri de cunoaștere, de înțelegere, de percepție, deci diferite niveluri de conștiință, din interiorul cărora fiecare vede lumea prin lentila nivelului însuși. Cei mai mulți oameni trăiesc în conștiința corporalității, a iluziei că nu mai este nimic afară de corpul însuși, ceea ce face ca frica de moarte să se ascundă cu dibăcie și cu îndărătnicie în spatele tuturor fricilor omenești. Sistemele actuale, politice, economice, sociale, medicale sunt bazate pe principiile ”materialismului”, care-i induc omului o continuă frică de pierdere a vieții, hrănindu-l zi de zi cu toată gama de emoții negative posibile. Dacă oamenii au slujbă, le e o frică fantastică de pierderea acesteia, iar dacă o pierd năvălește peste mintea și conștiința lor teama teribilă că nu-și vor mai găsi o altă slujbă, că vor fi părăsiți și, desigur, nu vor supraviețui catastrofei. Televizoarele ne hrănesc zilnic cu emoții negative, cu drame și tragedii, cu ”sperietori” economice, cu lovituri sub centură, cu trădări, cu imagini ale unui fel de ”holocaust” liber, în care ne e frică unii de alții mai mult decât de orice altceva. Din cauza asta rămânem inconștienți de cine suntem, de unde am venit, ce-i cu noi pe aici, prin viața aceasta, ne mulțumim să urmăm calea bătătorită a celor care se nasc, muncesc, fac copii, cresc nepoți și mor nefericiți. ”Regimentul nefericiților”, compus din miliarde de oameni, merge către o acceptare dureroasă a sorții vitrege, în care toți se simt vinovați, toți sunt agresori, toți suferă, toți păstrează în subconștient rezervoare uriașe de frică, de frustrare, de neîmplinire, de neputiință, de neliniște, de tristețe și de rău.
Am văzut un documentar excepțional despre o fostă doctriță în America: ea și-a abandonat slujba, a renunțat la buletin, la tot ce o lega de sistemele sociale și s-a retras, demascând printr-o carte frica și minciuna în care omul este înlănțuit, precum și inconștiența sa cu privire la adevăr. Ea a spus că sistemele controlează oamenii cu ajutorul fricii. Ea a spus că fiecare frică pe care o învingem ne apropie de suflet și ne face mai conștienți de Sinele noastru, de starea noastră de ființe care nu cunosc moartea. Renunțarea la frici, rând pe rând, una câte una, renunțarea la teroare ne face liberi și conștienți că nu depindem de toată această cohortă întunecată, care ne amenință în experiența sau aventura materială în care am venit. Toată negativitatea minții umane e chiar o creație a minții și din pricina ei nu suntem liberi, nu cunoaștem adevărul și nu mai știm cine suntem. Nu mai știm că-n interiorul nostru strălucește o infinită frumusețe, un ocean de iubire, o ființă excepțională, care-a fost învățată că este limitată, că nu poate, că nu știe, că nu înțelege, că are motive să se teamă și că suferința e normală. Vibrațiile joase ale urii, ale durerii, ale singurătății, ale fricii, ale îndoeielii și ale neputiinței umane ne-au fost induse și ne sunt hrănite prin toate mijloacele posibile doar pentru că nu suntem curioși să mergem mai departe, să căutăm, să înțelegem, să dorim altceva. Nu ar trebui să căutăm evitarea pierderilor în această misterioasă și fantastică experiență numită ”viața noastră”; ar trebui să ne pierdem fricile, toate fricile, să acceptăm pierderile cu seninătate pentru a decoperi seninătatea, frumusețea și puterea pe care ni le ascunde frica însăși. Numai pierzându-ne negativitatea minții și desprrnzându-ne sistematic, cu o încăpățânare de catâri, de tot ce ne amenință, renunânțând la fiecare frică pe care ne-o trezește viața și situațiile în care suntem puși, mintea se va uni cu sufletul nostru și va simți că suntem nelimitați, frumoși, minunați, dar am uitat aceasta. Aceia puțini care-și amintesc cine sunt s-au dezlegat de sisteme, s-a eliberat de spaime, s-au retras și privesc din starea de frumusețe lăuntrică, din starea de compasiune, către ființele care dorm, au un coșmar, coșmarul neputiinței, al fricii și al suferinței și nu se pot trezi. Să ne trezim înseamnă să fim conștienți că legăturile noastre, vraja teribilă sub care ne aflăm, e vraja în care întârziem cu mintea, hrănindu-ne emoțiile negative, fricile și disperările. Renunțarea la acestea înseamnă de fiecare dată un pas, încă unul către conștiența existenței noastre într-o dimensiune în care răul e doar consecința inconștienței.