Sănătos şi cu chef de lucru

Ce m-a reţinut, din vieţile unei grupări faimoase de pictori italieni din veacul al XIX-lea, a fost faptul că, exceptându-i pe doi, care au dus-o până la şaptezeci de ani, toţi ceilalţi au murit pe la şaizeci sau mai devreme. Cu două secole înainte, vieţile artiştilor erau şi mai scurte, în medie cu un deceniu. Se murea din boli şi disfuncţii pe care astăzi le rezolvă şi medicii de ţară.

Logica individuală nu e aceeaşi cu logica unui veac. Cum foarte mulţi artişti vestiţi au avut parte de boli rele şi au murit devreme, în secolul al XIX-lea s-a instituţionalizat în mediile cultivate convingerea că oamenilor geniali le stă bine bolnavi şi că artistul sănătos, care ajunge nonagenar, în mod sigur nu e mare artist. Iar dacă a avut toată viaţa chef de lucru şi nu s-a supărat, cum iarăşi le stă bine genialilor, pe lume şi pe destin, precis c-a fost mediocru. Artistul care nu bea, nu se droghează în tinereţe, nu nenoroceşte o familie şi nu are accese, când vrea să-şi distrugă tot ce a produs până la criză trebuie, de asemenea, suspectat de talent minor.

Toate biografiile de artişti, scriitori, pictori, muzicieni, actori, regizori - pe care le-am consumat în adolescenţă şi cu multă admiraţie până spre treizeci de ani, mă tulburau, deoarece aveam o poftă de lucru în afara normalului, nu mă durea nimic, nici măcar dinţi cariaţi nu aveam, beat am fost o singură dată şi de atunci m-am ţinut departe de alcool. Cât despre admiraţia pentru generaţia de poeţi români geniali, care a sfârşit înainte de a apuca vârsta de şaizeci de ani, cu ficaţii ciuruiţi de vodcă, n-am exagerat.

Din cercul de prieteni artişti, de care mă apropiasem când aveam treizeci de ani, fiindcă erau foate convingători în efuziuni şi năzuinţi, jumătate au sfârşit-o urât, din pricina beţiei. Cel mai dotat a fost doborât de ciroză până a nu împlinit cincizeci de ani, un al doilea a făcut infarct după un chef monstru, al treilea, în ordinea a ceea ce promiteau a fi în arta lor, a paralizat. Şi aşa mai departe. Totul era în regulă, în acel grup de talente alese, până terminau sticla de vodcă poloneză cu care se dregeau după colocviul creator cu multă vodcă din seara precedentă şi până a nu se întoarce de la "Alimentara" discipolul talentului-şef trimis să mai cumpere câteva sticle, "să fie acolo".

Mi se rupe inima când îmi amintesc cât erau de înzestraţi şi cu câtă mândrie evocau figuri de mari artişti din secolul al XIX-lea morţi de tineri, cu mintea răvăşită de absinth şi cu plămânii nenorociţi nu atât de sărăcie, cât de o boemă păguboasă.

Ar fi trebuit să mă aleg cu un complex de inferioritate, fiindcă n-am avut pic de talent la băutură. Şi de aici, cu un al doilea complex, de mediocritate, fiindcă n-am avut carii până spre şaizeci de ani şi nici griji fatale cu sănătatea. Ar fi trebuit să fiu un ghem de complexe şi pentru că muncesc toată ziua, socotindu-mă ocrotit de Cel de Sus pentru că îmi place să muncesc chiar şi în vise. Cel mai greu însă îmi e să mă supăr pe lume, dovadă clară de motivaţie artistică mărginită.

În plus, ca şi cum toate aceste infirmităţi de scriitor n-ar fi de ajuns, îmi cultiv familia şi viaţa de familie cu un simţământ de ultim mohican al unei cauze disperate.

Într-o singură privinţă am dat probă de un talent unic, uriaş aş zice şi rar, foarte rar. Nu i-am invidiat niciodată pe colegii şi prietenii geniali. Aş fi fost cu adevărat mulţumit de viaţa mea, dacă şi ei ar fi în viaţă. Dar nu mai sunt, de mai bine de o viaţă de om.