Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
România are un acord de împrumut cu Uniunea Europeană, cu Fondul Monetar Internaţional şi cu alte foruri financiare. Dar sumele angajate (în jur de 20 de miliarde de euro) sunt mai mici decât cele necesare pentru acoperirea deficitelor bugetare, în acest sfârşit de an şi în 2010, pentru numeroase alte plăţi curente şi, mai cu seamă, pentru investiţii. Aşa că statul va fi nevoit să găsească şi alte surse de finanţare la băncile din ţară sau pe pieţele de capital internaţionale.
Cum am ajuns aici? Fără îndoială că un motiv greu este criza globală, cu efectele ei directe şi indirecte în economia noastră. Dar un motiv la fel de greu este şi realitatea noastră internă. Plecând de la faptul că am tras cât am putut de mult de deficitul nostru extern. O schimbare de concepţie nu mai putea însă întârzia. Aveam obligaţia de a ne dezbăra de multe dintre relele noastre deprinderi. Şi iată că, în acest an, deficitul extern a fost restrâns drastic, de la 13% la numai 5-6% din PIB.
Tot de realitatea noastră internă ţine şi faptul că după ce, timp de mulţi ani am epuizat o bună parte din resurse într-o încercare disperată de a trăi mai presus de puterile noastre, ne-am trezit că preţul consumului fără reforme a fost greu de plătit. Şi încă plătim. Mai mult, din cauza vechilor reflexe, de care ne rupem greu, sectorul privat trăieşte sub nenumărate ameninţări. Economia nu produce încă bani care să fie investiţi în acţiuni de anvergură. Şi care să susţină integral bugetul. Aşa că suntem nevoiţi să ţinem cu dinţii de şansa finanţării externe.
Dar calculele nu se opresc aici. În joc mai e şi PIB-ul. Ne-am obişnuit să spunem, repetând de ani buni o metaforă, că populaţia nu mănâncă PIB. În fond, un neadevăr. Căci populaţia mănâncă PIB. Consumă, de fapt, din valoarea adăugată produsă an de an. Cât am avut creştere neîntreruptă, din 2000 până în 2008, valoarea adăugată obţinută a îmbunătăţit standardul de viaţă.
Cum însă ne-am confruntat cu performanţe slabe în planul eficienţei, cu salarii care n-au fost totdeauna legate de rezultatele muncii, în timp ce a continuat amânarea restructurării economiei, creşterea economică, stresată de climatul inflaţionist şi de deficitele externe, a produs supraîncălzire. De aici, pe fondul crizei financiare şi al crizei economice, am ajuns la recesiune.
În toamna lui 2008 în România, forţele angajate în arena electorală s-au bătut în declaraţii despre corupţie şi sărăcie. Eşuând în promisiuni. Ori în acuzaţii. Dar nu s-au bătut în programe economice. Excepţiile sunt puţine. Iar înfruntările pe teme economice au rămas de multe ori în limite declarative. Economia fiind considerată un teritoriu arid. Oratorii angajaţi în lupte politice fug din calea ei. De teamă să nu devină plictisitori. Sau şi mai rău: să nu-şi dea pe faţă fragilitatea cunoştinţelor în materie.
Nici electoratul însă nu s-a prea arătat dispus să arbitreze meciuri economice. În general, societatea noastră n-a căpătat încă depinderea să dezbată marile teme legate de viaţa noastră economică. Numai că lumea se schimbă. Ne schimbăm şi noi. După numai un an, în plină criză, actorii alegerilor de astă-toamnă se văd nevoiţi să aducă dovezi că pot să câştige, în timpul mandatului, câteva mari bătălii cu economia, îndeosebi să arate cum pot atrage bani în ţară. Modelul există, nu inventăm noi roata. În lumea largă, dezvoltarea s-a bazat de multe ori pe capacitatea guvernelor de a juca bine cartea finanţării externe.
Iată problema. Şi ea merită oameni capabili să găsească soluţiile adecvate.
Citește pe Antena3.ro
