Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Naţionala a jucat la Varşovia. Evenimentul a devenit minor imedat după ce am aflat scorul final. Cazul Săpunaru, în schimb, bălegăreşte îmbelşugat presa presupus sportivă. S-au făcut afirmaţii categorice în legătură cu monstruozitatea unui scandal petrecut la aeroport şi despre starea de beţie a fotbalistului. Multă vrăjeală! Monstruos nu este decât apetitul pentru scandal al unor flecari. Al unor garizi care au băgat drojdia exagerărilor nesimţite pentru a umfla aluatul unui incident minor la rang de mare scandal. Cât despre beţie, să fim serioşi! Ştiu precis că Săpunaru nu era beat. Am călătorit cu el în avion, am aşteptat bagajele la Aeroportul Otopeni în imediata lui vecinătate. L-am observat aşadar de aproape, am discutat cu el şi, credeţi-mă, Săpunaru nu era beat. Este acesta un adevăr dincolo de care nu vreau să mai comentez. Prefer disputele în care sunt angrenaţi indivizi de aceeaşi teapă, nişte caraghioşi care luptă cu aceleaşi arme pentru a se anula reciproc.
FC Timişoara ocupă la ora actuală locul cinci în clasament, cu 22 de puncte. Pe locul 6, tot cu 22 de puncte, se situează Dinamo. Etapa a 14-a a campionatului, cea care stă să se întâmple, va alătura cele două echipe şi în terenul de joc. Vecinătatea din clasament creează premisa unei confruntări pe muchie de cuţit în meciul de la Timişoara. Dacă mai avem însă în vedere şi disputele ireconciliabile care dimensionează istoric rivalitatea dintre cele două cluburi atunci muchia cuţitului se ascute şi mai tare. Am zice că-i bine să fie aşa. Am zice că într-o competiţie care lâncezeşte plicticos este binevenit orice element capabil să catalizeze reacţiile. Dar nu îndrăznim să accesăm starea de optimism, nici chiar în doze economice, deoarece Politehnica Timişoara şi Dinamo nu sunt nişte orfane ale fotbalului. Sunt echipe trecute în custodia unor patroni puternici, a unor acţionari fuduli pe care fotbalul în sine nu-i satură. De aceea suplimentează şi ei oferta prin dispute care-i umplu de fală cartieristă.
Marian Iancu şi Cristian Borcea s-au obişnuit să fie oameni de capul mesei la împărţeala favorurilor din fotbal. Dumitru Dragomir, gestionar de seamă al privilegiilor de codoşie ca primar cu puteri depline la LPF, îi ţine pe cei doi la distanţă egală. Sau, mai bine spus, îi depozitează în intimitatea aceleiaşi complicităţi. Ceea ce înseamnă că la acest nivel favorurile se împart frăţeşte, ceea ce înseamnă că la acest nivel disputa dintre Marian Iancu şi Cristi Borcea nu poate fi tranşată. Războiul greilor, şi nu mă refer aici doar la Borcea şi Iancu, s-a mutat pe frontul arbitrajului. La început a funcţionat la greu reţeta presiunii puse şmechereşte pe fluieraşii de şcoală şi metehne autohtone. Metoda a devenit însă falimentară din momentul în care DNA a pus întâmplător timpanul şi pe fotbal. Borcea ştie la ce mă refer. Finalul campionatului trecut l-a învăţat ce-i suferinţa, i-a amintit gustul amar al cheltuielilor de pomană. Dar momentul trebuia depăşit. Astfel a fost înlocuită reţeta presiunii cu reţeta arbitrajelor de import. Nici arbitrii străini nu au dat însă satisfacţie. Veneticii neiniţaţi în ierarhizarea greucenilor din fotbalul nostru intern au acţionat la soartă. Au livrat favoruri unor săraci şi au ignorat cu o mare obrăznicie statura impunătoare a corifeilor. Astfel au devenit antipatici şi arbitrii străini. Iar dacă străinii mai sunt şi nemţi, atunci ei devin de neacceptat.
Refuzul este penibil. Justificarea sa, şi mai penibilă. Iancu şi Borcea se pot salva de la acelaşi calificativ renunţând defintiv la arbitri. Chiar pot cere ca meciul de la Timişoara să nu se mai joace. O pun ei de-o rişcă. Şi cine câştigă la noroc câştigă şi cele trei puncte pentru clasament.
Citește pe Antena3.ro
