Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
L-am întâlnit de dimineață pe Marcel Miroiu. Mi-a fost coleg de școală primară la Sângeru. Cărase cu roaba, la Sărățica, o apă sărată care curge de sub dealul Ciortea, ceva, nu l-am întrebat ce și se întorcea pe ulița lui. L-am întrebat în schimb de ce și-a lăsat barbă. Începi să semeni cu mine! – am glumit eu. A murit mama, zice și i-am făcut cele cuvenite. Cuvenit e și să nu te bărbierești un timp. Cât avea tanti Iosefina, îl întreb. 92 de ani, îmi răspunde cu gândul parcă aiurea colegul meu de hârjoană din copilărie. Pe mumă-sa, cu toate că n-am mai văzut-o de ani, o știu. Era o femeie plină și la corp și la zâmbet. Avea un măr văratic în curte. Ne umpleam burta într-o vreme în care merele celelalte îți făceau gura pungă, acre și strepezite. Dumnezeu s-o ierte! – zic. Dumnezeu s-o ierte!- repetă mecanic fiu-său. Nu știu ce păcate o fi avut tanti Iosefina. Îi ziceam tanti că așa îi zicea și Marcel bunică-mii din partea mamei la care am crescut. Neamuri? Cred că eram nițel. De altfel, la Sângeru, dacă scurmi sub țărâna a două, trei generații, toți ne găsim neamuri. De-aia, încerc eu să leg discuția, bătea clopotul spre Tisa acum câteva zile? Nu, zice Marcel. Bătea pentru băiatul pădurarului, îl știi, și-mi spune un nume. Cred că-l știu pe tată-său. Pe băiat, nu. Avea 31 de ani, zice Marcel, înviorat parcă. Și-mi povestește cum a murit tânărul din satul Tisa, comuna Sângeru, băiat de pădurar. Își cumpărase o motocositoare. Au puțini așa ceva la noi, iar dealurile sunt tunse de fânuri, acum după un început de vară ploioasă, tot cu coasa. Cositul te rupe de șale, mai rău decât săpatul. Era sub pădure, acum câteva zile, cosea sub niște copaci mari, când i-a căzut în cap un roi de viespi sălbatice. Le știi? Cum să nu le știu! Sunt negre, mici, iuți și înțeapă cumplit. Da, l-au tăbărât și a murit pe loc. A fost și televiziunea aici. N-ai văzut? – mă întreabă nedumerit Marcel. S-a uitat tot Sângeru! Nu m-am uitat. Nu prea mă uit, explic eu cu greu, de silă să nu-l văd pe unul care mi-ar strica ziua.
Am încercat să reconstitui, din spuse, ce s-a petrecut sub dealul de la Manțura, sub poala unei păduri prin care am umblat. Tânărul cosise cu coasa, ca și tată-său, ca și bunicul lui, ani și ani acea fâneață. Viespile sălbatice sunt și ele aici de când lumea și, cu mici excepții, și omul și vietatea care-și are roiul în mari scorburi înalte, își văd de ale lor. Mașina, tragică și târzie încercare de modernizare a muncilor satului, a adus sub poala pădurii o vibrație străină. Și omului și vietăților neînvățate cu monștrii care scot fum și mugesc metalic. Pe băiatul pădurarului n-a căzut un roi de viespi sălbatice. Ele își aveau cuibul în truchiul bătrânului stejar de alături și, simțindu-se amenințate, atacate, au apărat liniștea stupului lor, ieșind la război.
În Sângeru, zonă pe care un ziarist străin, prieten, o compara măgulitor cu Toscana, splendidă regiune a Italiei, viața orașului, cu bunele și relele ei, întârzie să se arate iar comuna, din motive de sărăcie mai ales, și-a tot amânat renovările sufletești și modernizările mecanice. E și bine și rău. Unul ca mine se simte bine în universul arhaic neștirbit. Iată, și viespile sălbatice se opun. Eu oftez doar când observ o stricăciune de peisaj. Ele ucid, apărând, fără să știe, o tihnă care nu va mai veni niciodată.
