Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Nu este vorba despre capodopera sculpturii elene clasice, cunoscută doar prin intermediul unei copii romane expuse la Luvru, care a servit ca sursă de inspiraţie câtorva poeţi romantici. Androginul, bisexualul, fiinţă ciudată cu natura dublă, masculină (Hermes) şi feminină (Afrodita), descrisă în secolul al XV-lea de poetul italian Antonio Beccadelli, a stârnit şi încă stârneşte scandaluri. Cel mai recent a fost declanşat de recenta reeditare a obscurei capodopere a Renaşterii în traducerea lui Holt Parker, la prestigioasa editură a Universităţii Harvard.
Antonio Beccadelli s-a născut în 1394 la Palermo, în Sicilia, într-o familie cu mari ambiţii politice, a studiat la Padova cu Gasparino da Barizizza, a călătorit la Florenţa, Siena, Roma, Genova, Pavia şi Napoli. Cunoscut sub porecla de „Panormita” (forma poetică pentru cel născut la Palermo), Beccadelli avea să intre în serviciul lui Alfonso al V-lea de Aragon, aflat pe atunci în fruntea regatului Napoli, un mare iubitor de poezie şi protector al artelor. După moartea acestuia, Beccadelli rămâne un apropiat al coroanei aragoneze, în slujba lui Ferdinand I, până în 1471.
Poetul devine cunoscut o dată cu publicarea în 1425 a destul de deocheatei colecţii de 81 de epigrame scrise în latină, „Hermaphroditus”. De un erotism dezlănţuit, amintind de poeţii latini Catullus şi Martial, dar şi de antologia „Priapea”, versurile au fost scrise pe vremea studiilor la Florenţa şi Siena şi dedicate lui Cosimo de Medici. Acesta, întemeietorul dinastiei care avea să domine Florenţa şi să fie un catalizator al evenimentelor culturale ale Renaşterii, gusta asocierea versurilor elegante, scrise într-o latină sclipitoare, cu subiectele mai degrabă deocheate.
Lucrarea a fost primită cu entuziasm de intelectualii epocii. Guarino da Verona îl aprecia pe Beccadelli ca fiind un demn urmaş al tradiţiei poetice a Siciliei, un moştenitor al poetului antic Theocritus. Nu lipseau însă opiniile contrare. Antonio da Rho, călugar franciscan din Milano, nu s-a mulţumit să-i atace opera, ci a publicat şi nenumărate insinuări privind corectitudinea şi înclinaţiile sexuale ale poetului. Alţi moralişti s-au declarat şocaţi şi indignaţi de poemele foarte explicite din punct de vedere sexual. Efigii ale Panormitanului au fost arse în public la Bologna şi Milano, în timp ce Papa Eugenius al IV-lea îi ameninţa cu excomunicarea pe toţi cititorii scandaloasei opere poetice.
Beccadelli îşi construise poemele inspirat de marii poeţi erotici romani, ca de exemplu Ovidiu, întrucât i-am pomenit pe Catullus şi Martial. Să nu uităm că în perioada Renaşterii multe scăpări de conţinut erau trecute cu vederea dacă stilul era impecabil, iar Conciliul din Trent decreta că poezia erotică clasică poate fi tolerată datorită excepţionalei eleganţe a limbajului. Aluziile la clasicii antichităţii nu erau întotdeauna foarte clare, aşa că un comentator din secolul XVIII, Friedrich Karl Forberg, a realizat un adevărat manual de sexologie încercând să explice termenii utilizaţi de Beccadelli. Savanta sa lucrare: „Apophoreta”, a devenit imediat un mare succes de public, comparabil cu cel cunoscut mai târziu cu un secol de comentariile lui Leonard Smithers, rafinat cunoscător al domeniului şi editor al lui Oscar Wilde şi Aubrey Beardsley.
Imaginea hermafroditului, foarte populară în epocă, este o aluzie la combinaţia stilului rafinat cu conţinutul grosolan. Dar nu numai atât, ci şi la capacitatea de a îmbina forţele opuse, femininul cu masculinul, ceea ce i-a făcut pe alchimişti să-l adopte ca simbol al artei lor. Viaţa şi moartea sunt alăturate în opera lui Beccadelli, precum în poemele dedicate femeilor care s-au stins în timpul epidemiei de ciumă din 1424. Nu lipseşte umorul, de cele mai multe ori cât se poate de vulgar, iar finalul e trist. Confruntat cu condamnarea unanimă a versurilor sale, poetul se declară „ruşinat de tot ce a scris” şi îi cere scuze lui Cosimo de Medici pentru că l-a asociat cu o operă sordidă. Trist, un spirit îndrăznet zdrobit de moralitatea convenţională.
La multă vreme după umilinţa italianului, putem fi mândri de faptul că Arghezi nu şi-a dezavuat niciodată „eroul” cumva hermafrodit: „Fătălăul”, ba chiar l-a privit cu sinceră admiraţie:
„O fi fost mă-ta vioară,
Trestie sau căprioară
Şi-o fi prins în pântec plod
De strigoi de voevod?”
