Scandalurile trec, banii rămân!

Picat pe meleagurile noastre în după-amiaza de marţi, 3 februarie 2009, un străin mai puţin interesat de ştirile din Balcani ar fi crezut o clipă că la Bucureşti tocmai s-a primit vestea capitulării necondiţionate a Ucrainei într-un război de 100 de ani cu România. Ediţiile speciale ale televiziunilor şi presa liberă şi independentă afişau titluri tiribombiste, toate făcând vorbire de o victorie.

O victorie de asemenea proporţii încât unii politicieni şi jurnalişti s-au lansat de îndată în istoria de umilinţe a ţării pentru a vedea în ce s-a întâmplat marţi, 3 februarie 2009, un soi de răzbunare pentru toate înfrângerile, începând cu cea din războiul daco-roman şi încheind cu cea de la Stalingrad. Ţâfnoşeniei naţionaliste, induse de declaraţiile politicienilor şi comentariile jurnaliştilor, i s-a adăugat, pentru a spori atmosfera de chermeză la nivel de ţară, bucuria de a ne trezi peste noapte drept unul dintre statele pe cale de a intra în OPEC prin zăcămintele sale de petrol şi gaze. Nu era vorba însă de nici o victorie într-un război. Era vorba de decizia Curţii de Justiţie de la Haga în disputa paşnică dintre România şi Ucraina privind delimitarea platoului continental.

Jubilaţia n-a ţinut însă mult. A doua zi, urmare a unei ieşiri la rampă a parlamentarului Iulian Iancu, unul dintre spermatozoizii lui Traian Băsescu în PSD, peste ţară s-a abătut un val de tristeţe amestecată cu indignare. Eroul nostru naţional, Bogdan Aurescu,  s-a bătut degeaba ca un David al MAE împotriva Goliatului Ucraina. Cele 100 miliarde de metri cubi de gaze şi peste 10 milioane de tone de petrol ca şi văzute de români arzând în aragazuri nu ne mai aparţin. Ticălosul de Călin Popescu Tăriceanu le-a vândut unei firme străine.

Dacă marţi după-amiază a fost timpul raportării la întreaga istorie a patriei, miercuri după-amiază a fost cel al raportării la istoria postdecembristă. Posturi tv de suburbii mediatice precum B1 TV, dar şi posturi ce se pretind a fi din centru au purces la o lungă recapitulare a momentelor când a fost vândută ţara străinilor. Că ţara n-a fost vândută străinilor, ci guşterilor autohtoni e o altă poveste.

Important rămâne că opiniei publice autohtone, şi aşa imbecilizate, i s-a oferit un nou pretext să nu înţeleagă nimic din lumea de azi, în care state mari şi mici fac concesiuni de bogăţii naturale firmelor străine. Noile isterii mediatice nu diferă cu nimic de isteriile anterioare şi de cele viitoare. Amândouă  n-au fost altceva decât nişte vâlvătăi de paie în care faptele de la care s-a aprins flacăra au fost uitate.

Un minim efort de întoarcere la fapte ar fi arătat că decizia Curţii de la Haga nu e nici o înfrângere, dar nici o victorie a României din simplul fapt că România nu s-a aflat o clipă în conflict cu Ucraina în chestiunea delimitării platoului continental.

Aşa cum ar fi trebuit să ne spună însuşi Bogdan Aurescu, dacă n-ar fi căzut şi el în patima demagogiei politicianiste, Curtea de Justiţie de la Haga n-a făcut altceva decât să stabilească din punct de vedere tehnic o linie ce împarte între România şi Ucraina platoul continental. Desigur, ţinând cont de pretenţiile celor două ţări, putem spune că decizia a fost favorabilă României, deoarece 80% din platoul continental revine ţării noastre. Asta nu înseamnă că România a obţinut o victorie care să îndreptăţească atmosfera de delir naţional. În faţa Curţii nu s-au prezentat doi vecini care şi-au spart capetele, fiecare cerând să i dea dreptate. În faţa Curţii de la Haga s-au prezentat două ţări care au căzut de acord, prin tratatul din 1997, ca, în cazul în care ele nu reuşesc să-şi stabilească singure graniţa, să se adreseze acestei instanţe internaţionale pentru a face asta. Iar Curtea, autoare a aproape 50 de delimitări pe hartă, n-a dat dreptate nici României, nici Ucrainei. Pur şi simplu a stabilit ea, prin calcule complicate, pe unde trece graniţa. O întoarcere la fapte se impune şi în cazul deznădejdii naţionale ce a urmat diversiunii PSD-istului Iulian Iancu.

Pentru a-l putea schimba pe şeful Agenţiei Naţionale pentru Resurse Minerale cu un om al coaliţiei PD-L-PSD dorit de Sorin Ovidiu Vântu, diversioniştii au creat şi întreţinut iluzia unor uriaşe zăcăminte de gaz şi petrol deja în exploatare.

Nici vorbă de aşa ceva. Existenţa unor astfel de zăcăminte e doar presupusă.

Pentru ca să putem vorbi de vânzarea unei bogăţii naţionale ar fi trebuit ca:

1) Existenţa zăcămintelor să fie confirmată prin explorări.

2) După confirmare, ar fi trebuit văzut dacă şi când exploatarea lor e rentabilă economiceşte.

Aceşti doi paşi necesari n-au fost făcuţi.

Astfel că zăcămintele invocate n-au o altă valoare decât cea a unor uriaşe bogăţii presupuse a fi în solul planetei Marte. Că în ambele cazuri am asistat la o simplă isterie ne-o dovedeşte rapida trecere în uitare a celor două scandaluri. Ceea ce l-ar face pe Sorin Ovidiu Vântu să exclame: Scandalurile trec, banii rămân!