Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Am plecat din Bucuresti sambata in zori, cu destinatia unei insule din Mediterana, hotarat ca zece zile sa nu ma uit inapoi. N-aveam in proiect o vacanta, dar ultimele evenimente care au curs ca o lesie puturoasa peste Romania m-au obosit, un fel de sila, pe care am descoperit-o si in chimia launtrica a altor conationali, m-a biruit. Gata. Voi inota. Voi sta tolanit sub soarele mediteranean, acum cand se crapa de toamna. Mi-am luat si cateva carti. Nu mai vreau sa aud, cel putin un nume, nu mai vreau sa stiu nimic de pe ulita nenorocirilor noastre. Cursa TAROM e plina. Turisti, cei mai multi neromani, bagaje de mana care plutesc pe deasupra capetelor si-si ocupa locul in alveolele de deasupra, agitatie. Sunt bucuros ca nu cunosc pe nimeni si nimeni nu ma stie. Un steward tanar, pe care-l remarcasem ajutand o grecoaica excedata de sacose si copii, se opreste in dreptul scaunului meu. Ce facem domnule Avramescu, mai avem vreo sansa sa scapam de turbat? Privirea intrebatoare a omului ma obliga la un raspuns. Da, zic, nu foarte convins, totul depinde de noi. Conform votului, ar trebui sa scapam. Am tacut. A tacut si angajatul aviatic. Se simte dator sa-mi spuna ca, din vremea cat la carma TAROM, Basescu si-a plantat o nepoata, dateaza datoriile de 150 milioane euro, in conditiile, zice el, in care zburam cu avioanele pline. Tanarul are un chip ingrijit si ingrijorat. A revenit si mi-a urat, la aterizare, un concediu cum mi-l doresc. Apoi si-a vazut de ale lui, iar eu de constatarea ironic amuzata ca m-am suit in avion sa fug de "turbat' si...
Hotelul continua cu trei piscine de forme stranii, obligandu-l pe arhitect sa nu deseneze nimic stiut, o liziera de palmieri intre care dormiteaza sezlonguri si marea apoi, verde-albastra, calarita de ambarcatiuni si ciupita de bratele unor inotatori razleti. Cativa italieni in stanga scaunului meu, o rusoaica mare cat un transatlantic, nu scapa din ochi o fetita pe care o cheama Albina, un arab care intra in apa imbracat, adica in camasa si pantaloni lungi in timp ce nevasta lui, europeanca, etaleaza un costum de baie minuscul. Recitesc Cartea de la San Michele, influentat de o tanara care a plecat in Capri din motiv de Axel Munthe. Lectura inainteaza fara surprize pana la scena cutremuratoare a celor sase mujici rusi, trimisi pe cheltuiala tarului la institutul parizian unde savantul Pasteur isi continua, anevoios si riscant, cercetarile pentru aflarea leacului turbarii. Taranii rusi fusesera mutilati de o haita de lupi turbati, existau putine sanse de supravietuire, apoi scriitorul descrie moartea primului mujic, urletul lui salbatic, zvarcolirile inspaimantatoare. Turbarea nu e o boala doar a agresorului. Turbatii produc turbare.
Un barbat intre doua varste pe care nu-l bagasem in seama si care dormita la trei saltele de mine, ma intreaba, remarcand ca am pus cartea deoparte, ce stiu de la Bucuresti. Face ceva Parlamentul? E luni, colegilor de la AMPress le-am cerut sa nu ma tina la curent cu nimic si... Sunteti roman! – remarc si-mi dau seama ca nu puteam spune ceva mai idiot. Citesc despre turbare, zic, si redeschid romanul lui Munthe, lasandu-l pe om cu nelinistile lui.
